Preot satanist devenit sfânt; Bartolo Longo este dovada că nimeni nu este atât de pierdut încât să nu se poată întoarce
Meg Hunter-Kilmer
El s-a întors la Sfânta Fecioară într-o mare căinţă pentu păcatele sale, astfel încât Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „Om al Mariei”.
Uneori, citind vieţi ale sfinţilor este descurajator. Posibil ca ei să fi fost imperfecţi, aşa cum suntem cu toţii, dar pare-se că niciunul dintre ei nu a păcătuit în modul în care oamenii o fac azi. E uşor să te simţi descurajat pentru aceia dintre noi care au făcut alegeri teribile.
Vi-l pot prezenta pe Fericitul Bartolo Longo?
Ca mulţi sfinţi, Bartolo a crescut într-o familie de catolici credincioşi. Însă, nu ca cei mai mulţi dintre sfinţi, Bartolo şi-a petrecut anii 20 ca preot satanic.
Născut în 1841, Bartolo Longo şi-a pierdut mama când el avea doar 10 ani. De acolo încolo, el a crescut distanţându-se tot mai mult de credinţa catolică. Când şi-a început studiile universitare la Neapole, la universitatea unde însuşi Toma de Aquino a studiat, era dornic să experimenteze pe deplin viaţa unei universităţi seculare. În Italia mijlocului secolului al XIX-lea asta însemna anticlericalism, ateism şi, în cele din urmă, ocultism.
Bartolo a început prin a merge la seansuri, a experimentat droguri şi chiar a fost implicat în orgii. El a îndepăratat oamenii de Biserică, ironizând în public acea Biserică a copilăriei sale. Nu peste mult timp, noul avocat, a fost „hirotonit” ca preot al Satanei. În timp ce un episcop satanic intona cuvintele blasfemiatoare, pereţii camerei se zguduiau şi se auzeau stigăte înfricoşătoare care i-au îngrozit pe cei prezenţi.
Însă nu peste mult timp, Bartolo se găsea într-o situaţie mizerabilă, paranoic fiind, la marginea unui colaps nervos. Şi, pe măsură ce el se agăţa de practicile satanice, familia s-a rugat.
Aşa cum s-a întâmplat şi cu Augustin, rugăciunile pline de credinţă ale familiei au dărâmat, în cele din urmă, zidul de furie şi păcat pe care Bartolo l-a construit în jurul său. Într-o noapte, a auzit vocea tatălui său mort strigând la el: „Întoarce-te la Dumnezeu.”
Înmărmurit, Bartolo a vizitat un prieten ce trăia prin preajmă, profesorul Vincenzo Pepe. Când şi-a dat seama ce a devenit Bartolo a strigat la el: Vrei să mori într-un azil de nebuni şi damnat pentru totdeauna? (prin aceasta el nu a înţeles că Bartolo va fi damnat din cauza nebuniei, ci din cauza alegerilor păcătoase pe care le-a făcut şi care, inevitabil, l-ar fi dus către nebunie şi damnare). Curajul lui Pepe în a sublinia pericolul în care se afla prietenul său l-a dezarmat pe Bartolo şi apoi el a fost de acord să-l întâlnească pe un preot dominican, părintele Alberto Radente.
Părintele Alberto l-a luat cu încetul pe tânărul avocat, încurajându-l să facă o spovadă serioasă. După o lună de conducere, Bartolo a fost în fine absolvit şi şi-a început lucrarea de aducere înapoi a oamenilor la Cristos. El s-a ridicat în mijlocul cafenelelor şi a chefurilor studentesti, denunţând practicile oculte. El i-a slujit pe săraci şi i-a învăţat pe ignoranţi; după şase ani de astfel de muncă, şi-a depus voturile ca domincan laic, de sărbătoarea Sfintei Fecioare a Rozarului.
Apoi, curăţat şi consacrat, Bartolo a mers pentru ultima dată la un seans. A intrat cu un rozar ridicat şi a spus cu voce tare: „ Renunţ la spiritism fiindcă nu este altceva decât un labirint de erori şi falsitate.”
Însă pentru toate câte a fost iertat, Bartolo, la fel ca mulţi dintre noi, se zbătea cu amintirile trecutului. Se credea nedemn de iertarea lui Dumnezeu, cu siguranţă era impur, tulburat mereu de păcatul său. Într-o zi, în timp ce strângea chiria de la fermierii din jurul Pompeiului, Bartolo a luat în considerare căile trecutului său.
„ În pofida căinţei mele, am crezut că eu încă sunt consacrat Satanei, şi că eu încă sunt sclavul şi proprietatea sa şi că mă aşteaptă în Iad. În timp ce cugetam la condiţia mea, am experimentat o profundă disperare şi aproape că am comis suicid.”
În acel moment, Bartolo şi-a adus aminte de rozarul copilăriei sale şi de iubirea Maicii Noastre. El a simţit-o pe Sfânta Fecioară că îi spune că drumul lui spre Rai este prin a-i învăţa pe alţii să se roage Rozarul.
Bartolo s-a mutat la Pompei, unde a început să organizeze grupuri ale Rozarului, procesiuni mariane şi a început să lucreze la un sanctuar al Sfintei Fecioare a Rozarului. Lucrarea lui a fost finanţată de contesa de Fusco. A lucrat cu ea atât de îndeaoproape încât au început să se răspândească zvonuri despre natura relaţiei lor. Cu toate că Bartolo a depus un vot privat de castitate, el a fost încurajat de către Papa Leon al XIII-lea să o ia în căsătorie pe contesă, de dragul muncii lor; cei doi au intrat într-o căsătorie de celibat şi au continuat să-i slujească pe săraci.
Pentru mai mult de 50 de ani, Bartolo a predicat Rozarul, a fondat şcoli pentru săraci, precum şi orfelinate pentru copii ai celor condamnaţi şi a transformat un oraş al morţii într-un oraş dedicat Maicii Dumnezeului celui Viu. La beatificarea sa, Sfântul Ioan Paul al II-lea, el însuşi probabil cel mai marianist papă de la Sfântul Petru încoace, l-a proclamat pe fericitul Bartolo Longo „Om al Mariei”.
Fericitul Bartolo Longo a fost un degenerat plin de vicii, un preot satanist, blasfemiator, însă moştenirea sa este aceasta: fericit, în curând canonizat.
În 5 octombrie, sărbătoarea lui, să-i cerem mijlocirea pentru toţi aceia care cred că nu mai există nici o speranţă, sau că puritatea lor nu mai poate fi restabilită şi că viaţa lor nu mai poate fi niciodată deplină, sau că şi-au pierdut şansa la sfinţenie.
Fie ca ei să se alăture cetelor de ucigaşi, dependenţi de vicii şi satanişti a căror aură străluceşte în jurul tronului Mielului nepătat a lui Dumnezeu. Fericite Bartolo Longo, rogă-te pentru noi!
Traducere: I.B.T.
Informatii si mesaje 