Duminică 14 octombrie, papa Francisc îi declară pe Paul al VI-lea şi pe mons. Oscar Arnulfo Romero, sfinţi ai Bisericii universale, într-o ceremonie în piaţa „Sfântul Petru”
Fostul Papă Benedict al XVI-lea „nu este la fel de agil cum era acum câteva luni”. De aceea nu va participa la canonizarea [sfinților cu calități îndoielnice] Oscar Romero și a lui Paul al VI-lea [nu a existat niciodată o venerație populară pentru el, care este o condiție prealabilă pentru o canonizare] potrivit președintelui Congregației pentru Cauzele Sfinților, Giovanni Angelo Becciu. Mormântul viitorului „Sfânt” Paul al VI-lea va rămâne în cripta bazilicii Sf. Petru și nu va fi mutat în biserica superioară [probabil pentru a ascunde că nu există venerație populară pentru Paul al VI-lea].
De ce nu trebuie (și nu ar trebui) să îl numim „Sfânt” pe Paul al VI-lea (de Peter Kwasniewski)
Mulți care au studiat viața și pontificatul Papei Paul al VI-lea sunt convinși că el nu a fost nici pe departe exemplar în comportamentul său de pastor; că el nu numai că nu a avut virtute eroică, ci chiar i-au lipsit anumite virtuți-cheie; că promulgarea de către el a unei colosale reforme liturgice era incompatibilă cu misiunea sa papală de a da mai departe ceea ce primise; că ne oferă un portret de guvernare eșuată și tradiție trădată. Pe scurt, pentru noi, este imposibil să acceptăm că un astfel de papă ar putea fi vreodată canonizat. Nu e de mirare că suntem uluiți de „canonizarea” de către papa Francisc a lui Giovanni Battista Montini, duminică, 14 octombrie 2018 și avem îndoieli serioase în constiinta noastra privind validitatea sau credibilitatea sa.
Dar, ne este oare permis să avem astfel de îndoieli?
Cu siguranță (vor spune oamenii), canonizarea este un exercițiu infailibil al magisteriului papal și, prin urmare, obligatoriu pentru toți – într-adevăr, chiar limbajul utilizat în ceremonie indică asta! – prin urmare, trebuie să acceptăm că Pavel al VI-lea este un sfânt în Rai, să îl onorăm și să-l imităm, și acceptăm tot ce a făcut și a învățat ca papă.
Să nu ne grăbim.
În realitate, situația este mai complicată. În acest timp furtunos, este mai bine să cunoaștem complexitatea chestiunii, în loc să ne refugiem în simplificări naive. Acest articol acopera șapte subiecte: (1) Statutul canonizărilor, (2) Scopul canonizărilor, (3) Procesul de canonizare, (4) Ce este de obiectat la Paul al VI-lea ?, (5) Ce este de admirat la Paul al VI -lea?, (6) Limitele a ceea ce înseamnă canonizarea și (7) Consecințele practice.
Statutul canonizărilor
Deși istoric vorbind, majoritatea teologilor au apărat ideea infailibilității canonizărilor, nici Biserica însăși nu a considerat vreodată aceasta idee ca pe o doctrină obligatorie. Statutul exact al canonizărilor rămâne un subiect legitim al dezbaterii teologice.
Infailibilitatea canonizărilor nu este învățată de Biserică și nici nu este în mod necesar impusă de nici o doctrină a credinței. Catolicii nu sunt obligați să o creadă ca pe o chestiune de credință și pot, chiar din motive serioase, să se îndoiască sau să pună sub semnul întrebării adevărul unei anumite canonizări. Această concluzie este stabilită și apărată riguros în „Autoritatea canonizărilor” (Rorate Caeli, 24 august 2018) a lui John Lamont, cea mai bună tratare a subiectului publicată deocamdată și care merită citită în întregime, de către cei care sunt tulburați în conștiință cu privire la această întrebare [3].
Scopul canonizărilor
În mod tradițional, canonizarea nu este doar o recunoaștere a faptului că un anumit individ este în Cer; este recunoașterea că acest om a trăit o viață cu o virtute atât de eroică (mai presus de toate, virtuțile teologice ale credinței, speranței și carității), că și-a îndeplinit într-un mod atât de exemplar obligațiile statului său în viață (și aceasta ar include, pentru un cleric, atribuțiile oficiului său), și a practicat ascetismul așa cum se cuvine unui soldat al lui Cristos, încât Biserica universal ar trebui să îi ofere venerația publică (inclusiv liturgică), iar exemplul său merită să fie urmat ca un model de imitat (cf 1 Cor 11: 1) [4]. Putem vedea toate aceste trăsături strălucind în sfinții „clasici”, cărora le este oferită multă devoțiune din partea poporului.
În pontificatele recente, am văzut o schimbare în motivul pentru care indivizii – cel puțin anumiți indivizi – sunt canonizați. Donald Prudlo observă:
”Ca istoric al sfințeniei, cea mai mare ezitare a mea față de procesul actual provine din canonizările făcute de Ioan Paul al II-lea însuși. În timp ce intenția sa lăudabilă era să ofere modele de sfințenie luate din toate culturile și statutele de viață, el avea tendința să despartă canonizarea de scopul său original și fundamental. Aceasta avea să aibă o recunoaștere oficială, publică și oficială a unui cult existent al credincioșilor creștini, care a fost confirmat de mărturia divină a miracolelor. Cultul precede canonizarea; nu trebuia să fie invers. Acum suntem în pericol de a folosi canonizarea ca instrument de promovare a intereselor și curentelor, mai degrabă decât a fi o recunoaștere și aprobare a unui cult existent.” [5]
Prudlo scoate în evidență faptul că beatificarea și canonizarea se presupune a fi răspunsul Bisericii la un puternic devotament popular manifestat față de un anumit individ, a cărui mijlocire cerească Dumnezeu a aprobat-o, ca să spunem așa, prin lucrarea mai multor miracole demonstrabile. Nu se presupune că ar fi vorba de un individ pe care ar vrea Vaticanul să-l promoveze cu orice preț. Nu există un cult serios al lui Paul al VI-lea și nici nu a existat vreodată și este îndoielnic că ”fiat”ul papal poate crea un cultus ex nihilo.
În realitate, vedem că Papa Francisc a dus la extremă „politizarea” procesului prin care individul care urmează să fie beatificat sau canonizat este instrumentalizat pentru o agendă. Asa cum subliniază Fr. Hunwicke :
”A existat, în anumite cercuri, o suspiciune neliniștitoare că canonizările s-au transformat într-un mod de a stabili un sigiliu asupra „politicii” unor papi. Dacă aceste „politici” sunt ele înșele o chestiune de discuție și dezbatere, atunci promovarea ideii că canonizările sunt infailibile devine ea însăși un element suplimentar în conflict. Canonizarea, îmi vei aminti, nu implică, din punct de vedere teologic, aprobarea a tot ceea ce Sfântul a făcut sau a spus. Nu formal, într-adevăr. Dar suspiciunea printre unii este că, de facto și uman, acest lucru poate părea a fi scopul său. Acest lucru este confirmat de o ipoteză predominantă din toate părțile că canonizările „papilor conciliari” poartă un fel de sens sau mesaj.”
În mod similar, Fr. „Pio Pace” scrie:
”Trebuie să îndrăznim să spunem: prin canonizarea tuturor papilor din Vatican II, Vaticanul II este canonizat. Dar, de asemenea, canonizarea în sine este devalorizată atunci când devine un fel de medalie aruncată peste un sicriu. Poate că un conciliu care era „pastoral” și nu dogmatic ar merita canonizări „pastorale” și nu dogmatice. ”[6]
În mod deosebit, prof. Roberto de Mattei observă:
”Pentru un papolatru, papa nu este vicarul lui Cristos pe Pământ, care are datoria de a preda doctrina pe care a primit-o, ci este un succesor al lui Cristos care perfecționează doctrina predecesorilor săi, adaptând-o la timpurile in schimbare. Doctrina Evangheliei se află într-o evoluție perpetuă, pentru că ea coincide cu magisteriul domnitorului pontif. Magisteriul „viu” înlocuiește Magisteriul peren, exprimat prin învățăturile pastorale care se schimbă zilnic, și are regula fidei in subiectul autorității și nu în obiectul adevărului transmis.
O consecință a papolatriei este pretextul canonizării fiecaruia și a tuturor papilor din trecut, astfel încât fiecare cuvânt al lor, fiecare act de guvernare să fie „infailibilizat”. Totuși, aceasta se referă numai la papii de după Vatican II și nu la acei care au precedat acel Conciliu.
În acest moment apare întrebarea: epoca de aur a istoriei Bisericii este Evul Mediu și totuși singurii papi medievali canonizați de către Biserică sunt Grigore al VII-lea și Celestine V. În secolele al XII-lea și al XIII-lea, au fost mari papi, dar niciunul dintre aceștia nu a fost canonizat. Timp de șapte sute de ani, între secolele 14 și 20, numai Sf. Pius al V-lea și Sf. Pius al X-lea au fost canonizați. Au fost toți ceilalți papi nevrednici și păcătoși? Cu siguranță, nu. Dar eroismul în guvernarea Bisericii este o excepție, nu o regulă, iar dacă toți papii ar fi sfinți, atunci nimeni nu este un sfânt. Sfințenia este o excepție care își pierde sensul când devine regula. ”[7]
Acest ultim paragraf merită în mod deosebit să fie subliniat: ar trebui să producă cea mai profundă uimire și scepticism că, deși Biserica a canonizat exact doi papi din perioada de 700 de ani [8], în ultimii ani a „canonizat” trei papi dintr-o perioadă de doar 50 de ani – o jumătate de secol care coincide în mod magic cu pregătirea, execuția și consecințele celui mai magic din toate Conciliile, Vatican II. Trebuie să fie efectul „noua Cincizecime”. Dacă acest lucru nu este suficient pentru a face pe cineva un cinic, atunci nimic nu e [9].
Procesul de canonizare
Pentru a accelera recunoașterea sfinților, Papa Ioan Paul al II-lea a introdus multe schimbări semnificative în procesul canonizării, care a existat în mod constant de la opera lui Prosper Lambertini (1734-1738), care mai târziu a devenit Papa Benedict al XIV-lea (1740-1758). Acest proces s-a bazat, la rândul său, pe norme care proveneau de pe vremea papei Urban VIII (1623-1644). Tocmai Paul al VI-lea a fost cel care, în acest domeniu și în multe altele, a inițiat o simplificare a procedurilor în 1969, un proces care a fost finalizat în 1983 de Papa Ioan Paul al II-lea.
Compararea procesului vechi cu cel nou este lămuritoare. E prezentată o diagramă comparativă pe site-ul Unam Sanctam Catholicam. După notarea faptului evident că vechiul proces este mult mai implicat și mai aprofundat, Unam Sanctam propune această evaluare:
”Diferența dintre procedurile vechi și cele noi nu constă în lungimea lor, ci în caracterul lor. În procedura de dinainte de 1969, veți observa grija cu care este protejată integritatea procesului în sine. Congregația Sacră trebuie să ateste validitatea metodologiei folosite de tribunalele diecezane. Promotor Fidei trebuie să aprobe forma canonică a fiecărui act al Postulatorului și al Congregației. Valabilitatea anchetelor asupra miracolelor candidatului este examinată. E acordată o atenție foarte strictă formelor și metodologiei în procedura de dinainte de 1969, care pur și simplu lipsește în sistemul post-1983. … În mod esențial, în timp ce procedura modernă de canonizare menține esența sistemului pre-1969, aspectul „verificărilor” care a caracterizat procedura de dinainte de 1969 este slăbit. Supravegherea rigidă lipsește în sistemul [modern].” [10]
Rolul Promotor fidei, așa-numitul „avocat al diavolului”, a fost redus masiv. În sistemul vechi, rolul crucial al acestei persoane a fost:
”… sa previna orice decizii nechibzuite privind minunile sau virtuțile candidaților la cinstea altarului. Toate documentele proceselor de beatificare și de canonizare trebuie supuse examinării, iar problemele și îndoielile pe care el le indică legat de virtuți și miracole trebuie duse înaintea congregației și trebuie să li se răspundă în mod satisfăcător înainte de a putea trece la pasul următor al procesului. Este de datoria lui să sugereze explicații naturale pentru presupusele minuni și chiar să aducă motivații omenești și egoiste pentru faptele care au fost luate în considerare ca virtuți eroice […]. Datoria lui îi cere să pregătească în scris toate argumentele posibile, chiar uneori aparent jignitoare, împotriva ridicării oricărei persoane la onorurile altarului. Interesul și onoarea Bisericii sunt preocupate să împiedice de la primirea acelor onoruri pe oricine a cărui moarte nu este dovedită în mod juridic că a fost „prețioasă înaintea lui Dumnezeu” ”[11].
Acest paragraf merită citit de două ori. Decizii nechibzuite privind miracolele sau virtuțile … toate documentele trebuie prezentate … virtuțile aparente trebuie să fie contra argumentate … interesul și onoarea Bisericii trebuie să fie apărate cu orice preț …
Superficializarea procesului, împreună cu haosul care pare a domni adesea în Vatican în anii lui de ”slobozenie” postconciliară, a însemnat că nimic comparabil cu rolul „avocatului diavolului” menționat mai sus nu a mai fost văzut din 1983 (și, în mod evident, din 1969, când instabilitatea a fost introdusă pentru prima dată în proces).
Printre altele, s-a considerat a fi de la sine înțeles că toate arhivele documentare asociate cu o persoană propusă pentru a fi sfânt sau fericit ar trebui să fie analizate cu atenție in privința chestiunilor doctrinare, morale și psihologice care ar putea ridica semnale de alarmă.
Aici trebuie să împărtășesc câteva informații deranjante. O persoană care lucrează la Vatican în Congregația pentru Cauzele Sfinților mi-a spus personal că ordinele au fost primite de „sus“, că procesul de canonizare al lui Paul al VI-lea ar trebui să fie accelerat cât mai repede posibil – și că, în consecință, Congregația nu a examinat toate documentele despre sau ale lui Paul al VI-lea, găzduite în arhivele Vaticanului. Această lacună evidentă este cu atât mai gravă dacă ne amintim că Paul al VI-lea a fost acuzat că este un homosexual activ, o acuzație care a fost luată suficient de în serios incât să fie negată [12]. Este, de asemenea, gravă și implicarea sa în negocieri secrete cu comuniștii și susținerea „Ostpolitik”, sub care au fost comise multe nedreptăți [13]. S-ar putea crede că dorința aflării unui adevăr transparent despre fiecare aspect al lui Montini (Giovanni Battista Montini numele real al papei Paul al Vi-lea) ar fi condus la o examinare exhaustivă a documentelor relevante. Totuși, acest fapt a fost ocolit în mod intenționat. Este de la sine înțeles că și numai această lipsă de sârguință este suficientă pentru a pune în discuție legitimitatea canonizării.
(Termenul de Ostpolitik este folosit și pentru a desemna încercarea de detensionare a relațiilor Bisericii Catolice cu Uniunea Sovietică și cu blocul comunist din timpul pontificatului papei Paul al VI-lea.)
Se poate spune că cea mai gravă schimbare a procesului este numărul de miracole necesare. În vechiul sistem, au fost necesare două minuni atât pentru beatificare, cât și pentru canonizare – adică, un total de patru miracole investigate și certificate. Obiectivul acestei cerințe este de a oferi Bisericii suficientă certitudine morală pentru „aprobarea” din partea lui Dumnezeu a binecuvântatului sau a sfântului propus, prin dovada exercitării puterii Sale la mijlocirea acestui individ. În plus, miracolele trebuiau în mod tradițional să fie remarcabile în claritatea lor – adică să nu accepte nici o posibilă explicație naturală sau științifică.
Noul sistem reduce numărul de miracole la jumătate, ceea ce, se poate spune, reduce și certitudinea morală la jumătate – și, după cum mulți au observat, miracolele prezentate par adesea nesemnificative, trase de păr: a fost într-adevăr un miracol, sau doar un eveniment extrem de improbabil? Cele două minuni pentru Pavel al VI-lea (se poate citi despre ele aici) sunt, să fim sincer, dezamăgitoare. Adică, e minunat că doi copii au fost „vindecați“ sau „protejati“ în modul descris, însă nu e tocmai evident că avem de-a face cu o intervenție supranaturală, în mod natural inexplicabilă, prin forța rugăciunilor lui Paul al VI-lea. Patru minuni care să fie toate solide, cum ar fi redarea vederii orbilor sau ridicarea celor morți, ar fi fost mult mai convingătoare.
Cu numărul mult mai mare de canonizări; reducerea la jumătate a numărului de miracole necesare (la care uneori se renunță complet [14]); lipsa unui ”avocat al diavolului” advocatus diaboli; și, uneori, modul grăbit în care documentația este examinată sau chiar se trece peste ea (cum, aparent, a fost cazul lui Paul al VI-lea), mi se pare nu numai că e imposibil să pretinzi ca canonizările de acum să aibă întotdeauna consimțământul nostru, ci și că pot exista canonizări despre care cineva ar avea obligația de a refuza sa le accepte.
Ce este de obiectat la Paul al VI-lea?
Dincolo de considerarea generală a statutului canonizărilor, a scopului care ar trebui să le anime și a modului sigur sau nesigur în care sunt conduse procedurile, trebuie să luăm în considerare și meritele particulare ale cazului în cauză. De ce, în special, catolicii tradiționali se opun canonizării lui Paul al VI-lea?
În timpul pontificatului său, Montini a prezentat o lipsă de virtute eroică în a-și asuma responsabilitățile solemne ca păstor al turmei universale. În schimb, el a arătat o incapacitate constantă în ce privește disciplina eficientă, căci el oscila între indulgența extremă și severitate extremă (de exemplu, pedepsind rareori pe cei mai ostentativi teologi eretici, dar tratându-l pe Arhiepiscopul Lefebvre ca și cum ar fi mai rău decât Martin Luther sau dându-i lui Annibale Bugnini acces liber la papă și suport pe tot parcursul reformei liturgice, după care alungându-l brusc în Iran). Semnalele contradictorii pe care le-a dat – încurajarea modernismului, apoi restrângerea acestuia; intervenția în chestiuni controversate și apoi retragerea, înainte și înapoi, ca Hamlet (un personaj cu care s-a comparat el însuși într-o notă privată din 1978), el doar a amplificat confuzia și anarhia perioadei. Ceea ce ar fi fost necesar era un conducator cu o mână sigură în mijlocul furtunii, nu un modernist moale care se îndoia de sine, suferind o criză existențială.
Zonele cu probleme deosebit de dificile includ reforma liturgică, unde Paul al VI-lea a dat dovezi ample despre funcționarea pe principii raționaliste ale Sinodului din Pistoia incompatibile cu catolicismul și despre o neglijență gravă în revizuirea materialelor. (Se pare că au fost destul de multe chestiuni pe care le-a semnat fără să fie familiarizat cu detaliile lor). Relațiile sale cu comuniștii din Ostpolitik, inclusiv neascultarea față de Pius al XII-lea, sunt bine cunoscute. Deși Paul al VI-lea a ajuns la concluzia corectă privind controlul nașterilor, modul în care el nu a răspuns la barajul mediatic legat de Comisia Pontificală pentru Controlul Anticoncepției, nu a reușit să disciplineze disidenții de la Humanae Vitae și chiar a permis marginalizarea celor care au susținut învățăturile papale, toate acestea au conspirat la subminarea eficacității acestei învățături. Atitudinea irațională a relațiilor sale cu catolicii tradiționali a fost rușinoasă, de exemplu când a respins cererea unui grup mare de peste 6.000 de preoți spanioli [15] care voiau să continue să celebreze vechiul Rit Roman al Sf. Grigorie și Sf. Pius al V-lea (iar ulterior acordând această permisiune preoților din Anglia și Țara Galilor – arătând încă o dată că seamănă cu Hamlet). El a abuzat de autoritatea sa papală prin faptul că a renunțat la ceea ce ar fi trebuit să fie venerat și tratând ca fiind interzis ceea ce nu ar fi putut fi interzis niciodată.
Papa are o obligație solemnă de a susține și apăra tradițiile și ritualurile Bisericii; el nu are nici o autoritate morală să le modifice dincolo de orice recunoaștere. Nici un papă din istoria de 2.000 de ani a Bisericii Catolice nu s-a apropiat atât de mult de modificarea mai extinsă și a unui număr mai mare de tradiții și rituri decât a făcut-o Paul al VI-lea. Chiar și numai acest fapt ar trebui să-l facă pentru totdeauna suspect în ochii oricărui credincios. Sau acest papă a fost marele eliberator care a eliberat Biserica din secolele, poate chiar mileniul, de robie a formelor dăunătoare de închinare – caz în care Duhul Sfânt a ațipit la serviciu și protestanții au fost corecți tot timpul cât întreaga Biserică adevărată a lui Cristos a dispărut sau a trecut în „subteran” – sau el a fost marele distrugător care a distrus ceea ce Providența Divină a construit cu dragoste, și a vândut Biserica într-o sclavie a modei intelectuale mai umilitoare decât robia fizică suferită de israeliți.
Paul al VI-lea nu a urmărit neajutorat „autodemolarea” Bisericii (propriul său termen pentru prăbușirea de după Consiliu); el nu a prezidat doar exodul cel mai mare al laicilor catolici, clerici și religioși de la Revolta protestantă încoace. Ci, el a ajutat și instigat această devastare internă prin propriile sale acțiuni. Accelerând până la răsturnare o „reformă” liturgică și instituțională radicală care nu a lăsat nimic intact, el a înmulțit de o sută de ori forțele destabilizatoare aflate în acțiune în anii ’60. Oricine se bucura de funcționalitatea rațiunii ar fi fost în stare să vadă că era periculos, ca să nu spunem chiar o impietate, să schimbăm atât de mult, atât de repede. Dar nu: Paul al VI-lea a fost un votant voluntar al ideologiei modernizării, un mare preot al progresului, care a mers cu îndrăzneală acolo unde nici unul dintre predecesorii săi nu a mai mers vreodată.
În mod ironic, canonizatorul de buna-voie al lui Paul al VI-lea este nimeni altul decât Papa Francisc, care a demonstrat, trecând peste toate îndoielile, traiectoria auto-distructivă a catolicismului postconciliar, ale cărui proprii tendințe sunt transpuse în fapte fără reținere ( precum Theodore McCarrick, care a acționat fără restricții conform propriilor lui tendinte)
Mulți catolici sunt pe bună dreptate îngrijorați de Papa Francisc. Dar ceea ce a făcut el în ultimii cinci ani este, probabil, o nimica toată, în comparație cu ceea ce a făcut Paul VI cu îndrăzneală: înlocuirea vechii Liturghii Romane și a ritualurilor sacramentale, cu o nouă liturghie, cauzând astfel cea mai mare ruptură internă pe care Biserica Catolică a suferit-o vreodată. Acesta a echivalat cu căderea unei bombe atomice asupra poporului lui Dumnezeu, care ori i-a eradicat credința ori i-a provocat cancer prin radiația sa. A fost chiar negarea paternității, a funcției paterne a papalității, aceea de a conserva și transmite moștenirea familiei. Tot ce s-a întâmplat după Paul al VI-lea este doar un ecou al acestei violări a templului sacru. Odată ce lucrurile cele mai sfinte sunt profanate, nimic altceva nu mai este în siguranță; nimic altceva nu mai este stabil.
În acest moment, cineva poate obiecta: „Bine, chiar dacă Paul al VI-lea nu era foarte bun în a fi papa, cu siguranță că ar fi putut fi un om sfânt în interiorul său. Trăia într-o perioadă de furtună, când toată lumea era confuză și a făcut tot ce a putut mai bun. Ar trebui să-i admirăm intențiile și dorințele mărețe, chiar dacă i-am putea critica retrospectiv anumite decizii și acțiuni. Sfințenia nu înseamnă o aprobare totală a tot ceea ce spune sau face o persoană.
Problema cu această obiecție este că nu reușește să recunoască faptul că felul în care un catolic își trăiește vocația primară în viață este parte integrantă din sfințenia sa. Modul cum un episcop al Bisericii – și cu atât mai mult un papă – își exercită funcția ecleziastică nu este incidental, ci esențial pentru sfințenia lui (sau lipsa acesteia). Imaginați-vă astfel: am putea să canonizăm un om care, în ciuda faptului că a bătut-o pe soția sa și și-a neglijat copiii, a fost zelos în participarea la Liturghia zilnică, în rugăciunea Rozariului și în a da pomană săracilor? Ar fi absurd, pentru că am spune cu dreptate: „Un bărbat căsătorit, cu copii, trebuie să fie sfânt ca soț și tată, iar nu în ciuda faptului că este soț și tată”. Nu este mai puțin absurd să spui: ”un astfel de papă a fost neglijent, iresponsabil, indecis, nechibzuit și revoluționar în deciziile sale papale, dar inima lui era în locul potrivit și el se străduia întotdeauna pentru gloria lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor”. Un papă este sfânt pentru că el „pontifică” bine. El a arătat credință eroică, speranță, caritate, prudență, dreptate, forță, temperanță etc. în activitatea sa de guvernare a Bisericii. Acest lucru nu poate fi susținut în mod rezonabil pentru Paul VI.
Dacă ar trebui să-l venerăm pe Paul al VI-lea, atunci inconsistența, ambiguitatea, lașitatea, nedreptatea, schimbarea nesăbuită, neglijența, indecisivitatea, semnalele gresite, deznădejdea, utopia, iritabilitatea, disprețul și desconsiderarea tradiției nu sunt doar virtuți, ci virtuți pe care cineva le poate exercitate într-o măsură atât de eroică încât ele să devină surse de har sfințitor, meritând admirație generală, venerație și emulație. Scuze, nu am nici una din astea. Astfel de lucruri au fost întotdeauna și vor fi întotdeauna vicii. Montini a fost un conducător groaznic al Bisericii și, dacă împlinirea virtuoasă a responsabilităților în statul de viață constituie sfințenia, putem concluziona că este imposibil să ne imaginăm un model mai rău decât Montini, pentru orice conducător.
Ce este de admirat la Paul VI?
Catolicii tradiționali îl admirau Paul al VI-lea pentru ceva? Da, desigur. Am gresi să nu recunoaștem binele pe care l-a făcut. Dar acest bine nu este suficient pentru a anula numeroasele probleme grave discutate în secțiunea precedentă. Într-adevăr, istoria pontificatului lui Montini este un exemplu de diferențiere a persoanei de oficiul său. În cazul papilor sfinți, harul de slujire pare să-l cuprindă pe om și să-l transforme într-o icoană luminoasă a Sfântului Petru și a lui Cristos. În cazul papilor răi sau al papilor mediocri, harul de slujire este ceva care, din când în când, se aprinde, iese la iveală în situații de urgență, dar nu transformă în mod tradițional. Varianta din urmă este ceea ce vedem la Paul al VI-lea, după cum scrie un editorial de pe Rorate Caeli, cu o exprimare dură:
”Papa Paul al VI-lea este descris de majoritatea istoricilor ca un fel de figură tragică, încercând să controleze vârtejul evenimentelor care îl înconjoară, dar în imposibilitatea de a face prea multe. Montini se apleca adesea la opiniile lumii, că accepta adesea noțiunile și textele fabricate, pe care comitetele de falși înțelepți i le transmiteau (cu modificări foarte mici), si probabil din aceasta cauză în momente în care nu s-a îndoit, el a strălucit atât de clar, cu strălucirea simplă a lui Petru. Nota Prævia către Lumen Gentium, apărarea viguroasă a doctrinelor euharistice tradiționale (în Mysterium Fidei) și a învățăturilor despre Indulgențe (în Indulgentiarum Doctrina), Credo-ul Poporului lui Dumnezeu, sunt pilonii care rămân în picioare într-un edificiu care se sfărâmă, semne ale protecției supranaturale. În mijlocul prăbușirii morale din anii 1960 și împotriva comisiei stabilite de predecesorul său pentru a reexamina această chestiune, Petru a vorbit, prin [Papa] Paul în Humanæ Vitae: „niciodată nu este legal, chiar din cele mai grave motive, să facem răul pentru că binele poate veni din el”.”
Dacă astfel de acțiuni și învățături bune ar fi fost obișnuite, normale și caracteristice lui Paul al VI-lea și ar fi fost determinate de panoplia virtuților creștine pe care Sfântul Toma o discută în a doua parte a Summa și, în plus, o venerație populară ar fi apărut în jurul unui pontif iubit, culminând cu multe miracole incontestabile, atunci – și numai atunci – am fi avut motive să-l înălțăm pe Paul al VI-lea la altare.
Aici este util să subliniem că timpul va arăta, așa cum am început deja să vedem, că binele pentru care a fost răspunzător Paul al VI-lea nu este deloc motivul canonizării sale. De fapt, toate lucrurile enumerate mai sus ca „momente bune” sunt contrare tendințelor predominante ale partidului Bergoglio. Prin urmare, suntem martori ai celui mai cinic caz de „promoveatur ut amoveatur” (promovare pentru că circumstanțele o permit) pe care l-am văzut vreodată în istoria bisericii – adică promovarea cuiva într-o altă poziție, de obicei mai îndepărtată, pentru a-l îndepărta de poziția actuală mai influentă.
Limitele sensului canonizării
Există, ca de obicei, o ironie divină în toate acestea. Chiar dacă canonizarea lui Paul al VI-lea se dovedește a fi legitimă – poate fi evident că există îndoieli serioase, dar nu se poate exclude această posibilitate cu totul – ceea ce intenționează proponentii săi politici nu se va realiza, strict vorbind. Ei intenționează ca, prin canonizarea lui Paul al VI-lea, să canonizeze efectiv întregul program al (Conciliului) Vatican II și, mai presus de toate, reforma liturgică. Dar, așa cum a remarcat Shawn Tribe de la Jurnalul de Artă Liturgică:
”Oricine ar încerca să folosească canonizarea lui Paul al VI-lea pentru a propune în mod serios că toate reformele ecleziale și liturgice care au avut loc în jurul pontificatului său sunt, prin urmare, canonizate și nu pot fi puse sub semnul întrebării (să nu mai vorbim reformate / anulate) fie că e intenționat și în mod necinstit manipulator fie este groaznic de dezinformat și ne catehizat. Sfințenia personală nu echivalează cu infailibilitatea; sfinții sunt adesea în dezacord cu alți sfinți; nu orice exprimare / politică / decizie / opinie a unui sfânt trece testul timpului și nici eventuala judecată a Bisericii, sau dogmatica ei – fără a mai menționa că reformele conciliare și liturgice nu sunt posesia personală a lui Pavel VI, ci mai degrabă a unei mulțimi de oameni și personalități.”
Gregory DiPippo extinde același argument la Noua mișcare liturgică:
”Canonizarea unui sfânt nu schimbă faptele vieții sale pământești. Nu rectifică greșelile pe care se poate sa le fi facut, indiferent dacă conștient sau nu. Nu-i schimbă eșecurile în succese, fie că au venit prin vina lui, fie prin a altora. …
Meritele sau minusurile intrinseci ale reformei post-conciliare și statutul său de succes sau eșec nu se vor schimba în niciun fel și sub nici formă dacă Papa Paul al VI-lea este într-adevăr canonizat. Nimeni nu poate spune sincer altfel și nimeni nu are dreptul să critice, să atace, să tacă sau să facă apel la tăcerea altor catolici dacă contestă această reformă. Dacă această reformă a mers mai departe decat ceea ce a cerut Vatican II în Sacrosanctum Concilium, asa cum creatorii săi au confirmat în mod deschis; dacă se bazează pe o invatatura gresita și pe un nivel semnificativ de incompetență de bază, care a dus la numeroasele schimbări recunoscute acum ca fiind greșite; dacă nu a reușit să aducă în totalitate înflorirea evlaviei liturgice pe care părinții Vatican II o doreau, nici unul dintre aceste lucruri nu se va schimba dacă Paul al VI-lea este canonizat. Așa cum canonizările lui Pius V și Pius X respectiv canonizarea viitoare a lui Pius XII nu au pus reformele liturgice dincolo de întrebări sau dezbateri, canonizarea lui Paul al VI-lea nu va pune nimic din reformă dincolo de dezbateri și nimeni nu are dreptul să spuna altfel.”
Consecințe practice
Având în vedere cele de mai sus, care sunt consecințele practice pentru clericii, religioșii și laicii care se îndoiesc de validitatea acestei canonizări?
Acest subiect poate merită un tratament mai complet, dar pe scurt, aș spune că oricine are o astfel de îndoială sau dificultate nu trebuie să se roage lui Pavel al VI-lea, nu ar trebui să-l invoce în mod public în rugăciune, nu ar trebui să răspundă la o asemenea invocare, să ofere sau să participe la o Liturghie în onoarea lui și nu ar trebui să se conformeze sau să susțină financiar eforturile de promovare a „cultului” lui. Dimpotrivă, ar fi recomandabil să rămână tăcut și, dacă circumstanțele permit și prudența dictează, să ajute și alți catolici să vadă problemele reale pe care această canonizare le ridică, precum și alte beatificări și canonizări care s-ar putea să fi intrat în conflict cu principiile catolice.
Suntem cu toții obligați să ne rugăm pentru mântuirea Sfântului Părinte și pentru libertatea și înălțarea Sfintei Mame, Biserica de pe Pământ. Această intenție implică în mod implicit o petiție conform căreia papalitatea, Curia Romană, Congregația pentru Cauzele Sfinților și chiar procesul de beatificare și canonizare vor fi reformate la timpul potrivit, astfel încât acestea să poată servi mai bine nevoilor credincioșilor și dărui slavă Dumnezeului Atotputernic, care este „minunat în sfinții Lui” (Ps 67:36).
Informatii si mesaje 