Puterea papei de a lega și dezlega

Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi vouă. Tot ce are Tatăl este al Meu, de aceea am zis că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi.” In.16, 13-15.

Dragi frați, puterea de a lega și dezlega este arătată în Matei 16, 19 și 18, 18: „Eu iți voi da cheile împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.” Tradiția Bisericii a înțeles întotdeauna că această putere este, de asemenea, dată și celorlalți apostoli și episcopilor Bisericii. Privilegiul dat lui Petru este să fie în fața tuturor celorlalți păstori ai Bisericii.

Dar întotdeauna puterea dată de Domnul nostru Isus Cristos se bazează pe învățătura Evangheliei, care este mijlocul prin care Petru va deschide Împărăția cerurilor pentru cei care cred și o va închide pentru cei necredincioși. Pe scurt, Cristos ratifică în Rai ceea ce a fost făcut pe pământ în numele Lui și prin supunere față de El. Puterea de a lega și dezlega, dată în mod divin lui Petru și succesorilor săi, este puterea exercitată în numele lui Cristos și în ascultare față de Cuvântul Său divin. Nu poate fi înțeleasă altfel această putere divină. Puterea de a lega și dezlega dată lui Petru și succesorilor săi i-o dă Domnul doar dacă este exercitată în ascultare față de Cuvântul Său Divin și Sfintele Scripturi, față de tot ceea ce El a revelat atât în ​​Scriptură cât și în Tradiție. Poate Dumnezeu să lege în cer o doctrină aplicată contrar Cuvântului lui Dumnezeu sau a Revelației Lui? Ar fi ca și cum Dumnezeu ar retracta Cuvântul Său, făgăduințele Sale, revelația sa.

Biserica asistată de Duhul Sfânt, care asistă astfel și pe suveranul pontif, a stabilit, de exemplu, modul de celebrare a Sacramentelor, a codificat doctrina catolică și a transmis depozitul de credință. Isus Cristos spune: Duhul adevărului vă va ghida în tot adevărul, căci el nu va vorbi de el însuși. Adică Duhul Sfânt nu vorbește despre sine, pentru că el doar transmite adevărul Fiului care este și cel al Tatălui, pentru că tot ce are Fiul aparține Tatălui. Este foarte important să se păstreze această învățătură, deoarece confirmă faptul că inspirația Duhului Sfânt data Bisericii sale și Pontifilor romani, nu poate fi niciodată contrară Cuvântului lui Dumnezeu, legii divine, poruncilor Sale. Duhul Sfânt, Duhul adevărului, inspiră doar adevărul Fiului, care este și adevărul Tatălui, și niciodată nu poate contrazice Cuvântul divin; așadar nu există inspirație a Duhului Sfânt când se învață ceva contrar Cuvântului lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt transmite adevărul Fiului, care, la rândul său, este adevărul
Tatălui.
În Ioan. 14: 23-31,
Domnul spune: „Oricine Ma iubește va păzi poruncile Mele, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el. Cine nu mă iubește nu păzește poruncile Mele”. Aceste cuvinte ale Mântuitorului confirmă că Duhul Sfânt doar învață, transmite, ceea ce primește de la Fiul, care este al Tatălui. Biserica este credincioasă lui Cristos pentru că păzește poruncile Lui; și ar înceta să mai fie dacă nu păzește poruncile sale. Consecința este că dacă Papa exercita puterea de a lega și dezlega fără a ține poruncile lui Dumnezeu, atunci el nu exercita aceasta putere în manieră divină, așa cum Cristos i-a dat-o lui Petru, ci în mod arbitrar, și de aceea noi nu am fi legați prin ascultare de această putere. Un Suveran Pontif care nu ține poruncile Domnului, înseamnă deci că nu-L iubește, și atunci cum ar putea exercita puterea divină de a lega și dezlega, cel care nu iubește pe Isus Cristos, pentru că nu îndeplinește preceptele Lui? Este o consecință a cuvintelor Domnului. Noi nici nu adăugăm, nici nu scoatem.

Amoris Laetitia . Capitolul 8.
Sunt destule voci care ne spun că Papa prin Exhortatia sa Amoris Laetitia si-a exercitat puterea de a lega și dezlega, dată în mod divin lui Petru de către Domnul nostru Isus Cristos. În plus, că ar fi fost scrisă sub inspirația Duhului Sfânt, și deci toți trebuie să se supună și să o îndeplinească.

Sa privim la secțiunea 306 din capitolul 8: „pentru cei care au dificultăți în a trăi pe deplin legea lui Dumnezeu, trebuie să răsune clar invitația de a urma „via caritatis” (calea milostivirii)” . Prima consecință, ușoară de înțeles pentru oricine, este că nu se afirmă doctrina împlinirii Legii divine, ci pur și simplu se dă opțiunea de a nu o urma, pentru cei cărora le este greu să o facă. Cu alte cuvinte, legea lui Dumnezeu este considerată o opțiune, putem să o urmăm sau putem să nu o urmăm. Cei care nu o pot urma nu sunt încurajați dându-li-se mijloacele de a face acest lucru, ei nu sunt invitați să reflecteze asupra importanței Legii lui Dumnezeu ca lege divină dată pentru mântuirea sufletelor lor; pur și simplu li se da o altă opțiune diferită de principiul divin, le este dată o norma omeneasca diferită de preceptul divin.

Smerita noastră reflecție dorește să vă dea și dvs posibilitatea de a reflecta și înțelege ce atinge acest punct și care sunt consecințele lui.

Prima întrebare ridicată de pct 306 este: este exercitată puterea de a lega și dezlega, dată în mod divin lui Petru și succesorilor săi, atunci când în mod explicit nu se îndeplinește legea lui Dumnezeu?

În al doilea rând: Nu zice Domnul: Cine Mă iubește va ține poruncile Mele? Atunci, în numele cărei autorități se exceptează credincioșii de la îndeplinirea poruncilor?

În al treilea rând, poate Duhul Sfânt să ne inspire să nu păzim poruncile Legii lui Dumnezeu, când Duhul Sfânt nu inspiră nimic de la el?

În al patrulea rând: poate „via caritatis” (calea milostivirii) să fie legată în ceruri, ceea ce ar însemna că Domnul retractează porunca sa: Să nu comiți adulter?

Iubiți frați, circumstanțele istorice, realitățile societății, situația omului de astăzi, și toate argumentele care s-ar putea aduce, nu condiționează și nici nu fundamentează exercitarea puterii de a lega și dezlega, ci ea e îndeplinită numai prin fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu, de Scriptură și de Revelație. Aceasta putere se bazează în definitiv pe puterea exercitată în numele lui Cristos, și pe ascultarea de Cuvântul Său divin. Exercita papa puterea de a lega și dezlega, inspirat de Duhul Sfânt, atunci când stabilește „via caritatis” pentru cei care nu pot îndeplini Cuvântul lui Dumnezeu? Aveți criteriile pentru a răspunde dvs înșivă.

Și în încheiere, o observație: Poate Biserica să se dezică de o doctrină promulgată anterior în mod dogmatic? Este cazul Decretului de Justificare al Conciliului din Trent, care în canonul 20 spune: „Nimeni nu se poate considera liber de respectarea Poruncilor”.

Poate un Papa să anuleze acest decret dogmatic în baza puterii sale de a lega și dezlega? Dacă ar fi așa, nu ne-am găsi oare în fata unei puteri arbitrare, depărtată de voința divină, și contrara ei? Nu am fi oare în fața unei puteri umane care se opune celei divine?

Ați auzit că sa zis: Să nu preacurvești. Dar eu vă spun că oricine se uită la o femeie poftind-o, a și comis adulter cu ea în inima lui (Mt 5.27-28) .

Ave Maria Purísima.

Padre Juan Manuel Rodriguez de la Rosa.

https://adelantelafe.com/poder-atar-desatar-del-papa/

Comentarii închise la Puterea papei de a lega și dezlega

Din categoria Informatii

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul este prăznuita pe 24 iunie. Aceasta sărbătoare este cunoscuta în popor si sub denumirea de Sânziene sau Drăgaica.

Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminţiei lui Aaron. Naşterea prorocului Ioan s-a petrecut cu şase luni înaintea naşterii lui Iisus. Naşterea sa a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea la templu. Pentru că nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut pana la punerea numelui fiului sau.

Exista o lunga perioada din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul despre care nu se cunosc informaţii. Se ştie că s-a retras în pustiu, unde a dus o viaţă de aspre nevoinţe, până în momentul în care a primit porunca să înceapă să predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregăti poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.

Ioan este nume iudaic – „Iohanan” prescurtare din Iehohanan şi înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit”.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – data sărbătorii

Data de 24 iunie nu a fost fixata într-un mod întâmplător ca zi a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl său, a tămâiat în sfântul altar – loc in care numai arhiereul intra o singura dată pe an, în luna a şaptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie şi alta din octombrie. Având în vedere cele descoperite în Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi au rânduit ca ziua zămislirii Sfântului Ioan să fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de naştere.

Ioan Botezătorul – „cel mai mare între cei născuţi, cel mai mic în împărăţia cerurilor”

Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11, 11), este mărturisirea lui Hristos despre Ioan.

NAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

înainte-mergătorul Domnului
“Mai înainte de a fi conceput, tu i-ai dat un nume profetic; mai înainte să se nască, a fost umplut de Duhul Sfânt. Pe când era încă în sânul mamei, a meritat să audă vocea Mamei lui Dumnezeu şi, tresăltând de o bucurie tainică, a salutat începutul răscumpărării umane. El a devenit înainte-mergătorul lui Cristos, care avea să-l proclame cel mai mare dintre cei născuţi din femeie”.

Acest text liturgic este sinteza cea mai completă a figurii lui Ioan Botezătorul. Biserica celebrează două sărbători în cinstea sa: pe 24 iunie comemorează naşterea şi, pe 29 august, martiriul său.

Copilul
Aşa cum relatează Evanghelia după Luca, Zaharia şi Elisabeta, din cauza vârstei înaintate, îşi pierduseră speranţa de a mai avea un fiu. Pentru ei, acest lucru era o mare durere, deoarece sterilitatea la evrei era considerată o nenorocire.

Într-o zi, în timp ce Zaharia îşi împlinea oficiul său de preot la templu şi oferea jertfa de seară în interiorul sanctuarului, a primit o veste care pentru un om este incredibilă: că în curând va avea un fiu. Nu putea crede acest lucru şi, de aceea, el a cerut un semn. Semnul i-a fost dat imediat: a rămas mut până la împlinirea cuvântului lui Dumnezeu.
Elisabeta, spre surprinderea rudelor şi cunoscuţilor, a zămislit un copil. Era, în mod evident, un dar al lui Dumnezeu.
Când a primit vizita verişoarei sale, Maria, şi a înţeles de la ea minunile pe care Dumnezeu urma să le facă pentru mântuirea oamenilor, nu a putut avea altă reacţie decât aceea de a-l lăuda şi binecuvânta pe Dumnezeu, în timp ce copilul, care de acum se afla în luna a şasea, a tresăltat în sânul ei.

La naşterea sa, părinţii au fost de acord să-l numească Ioan. Şi Zaharia şi-a recăpătat graiul, şi astfel, a putut să înalţe un imn de mulţumire şi să anunţe destinul noului-născut, numindu-l “profet al Celui Preaînalt”.

Înainte-mergătorul
Când şi-a înţeles misiunea şi a împlinit vârsta potrivită, Ioan a început să ducă o viaţă de ascet în pustiu: purta “o haină din păr de cămilă şi o cingătoare de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică” (Mt 3,4).
Viaţa sa de pocăinţă impresiona pe foarte mulţi oameni care, din toate regiunile Palestinei, veneau la el pentru a-i asculta cuvântul profetic. El predica pocăinţa, convertirea inimii pentru pregătirea venirii împărăţiei mesianice, care era aproape. În semn de purificare de păcate şi naştere la o nouă viaţă, el îi cufunda în apele Iordanului pe cei care primeau cuvântul său. De aceea, el a fost numit Botezătorul. Mergeau la el până şi soldaţi, ca să ceară un lucru pe care niciodată nu l-ar fi putut face din cauza meseriei lor, căzute în dizgraţie şi rău văzute de populaţie. Ioan le-a răspuns acestora: “Nu maltrataţi şi nu acuzaţi pe nimeni pe nedrept şi mulţumiţi-vă cu solda voastră” (Lc 3,14). Pentru farisei şi saducei, oameni care erau siguri că au mântuirea în buzunar, deoarece tineau legea, el avea cuvinte foarte dure: “Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? Faceţi, deci, rod vrednic de pocăinţă” (Mt 3,7-8).

Mulţi au început să creadă că poate el este Mesia cel mult aşteptat, dar el a vorbit în mod clar tuturor: “Eu vă botez cu apă spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt vrednic să-i leg încălţămintea. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt 3,11). Şi comisiei oficiale trimise de marii preoţi i-a spus că nu el era Mesia şi a adăugat că Mesia este deja în mijlocul lor, dar ei nu-l cunoşteau.
A venit şi rândul lui Isus să vină la Iordan, pentru a fi botezat. Când Ioan l-a văzut înaintea sa, i-a zis: “Eu trebuie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?” Şi Isus i-a spus atunci: “Lasă acum, căci aşa se cuvine, ca noi să împlinim toată dreptatea”. Ioan a consimţit şi l-a văzut pe Duhul Sfânt deasupra lui, în timp ce Tatăl confirma că acesta era chiar “Fiul său preaiubit”, în care îşi afla toată plăcerea (cf. Mt 3,13-17).
În acel moment, Botezătorul, arătându-l pe Isus mulţimii, a spus: “Iată mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1,29). Iar discipolilor săi le mărturisea: “Acum, bucuria mea este deplină. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,29-30).

Martiriul
Misiunea sa se împlinise; Isus din Nazaret îşi începuse predica şi avea deja grupul apostolilor şi al discipolilor, şi o mare mulţime îl urma. Ioan predicase pentru a pregăti un popor demn şi nu a dat înapoi nici în faţa regelui Irod Antipa. Acesta, luând-o de soție pe Irodiada, soţia fratelui său, l-a auzit pe Ioan Botezătorul spunând: “Nu-ţi este permis să o ai!” Dacă voiau să ia parte la banchetul mântuirii, şi regele, şi curtea sa trebuia să-şi schimbe viaţa.
Evanghelia relatează (cf. Mt 14,1-12; Lc 7,18-30) că Irod, în fond, îl admira pe acest profet, dar Irodiada, care îl ura din toată inima, a reuşit să-l convingă pe rege să-l pună în închisoare.
Discipolilor care au venit să-l viziteze şi l-au întrebat dacă trebuie chiar să creadă în Isus, el le-a răspuns să meargă şi să-l întrebe în numele său: “Eşti tu Mesia sau trebuie să aşteptăm pe un altul?” Isus le-a arătat semnele indubitabile ale faptelor sale mesianice şi apoi le-a spus că între cei născuţi din femeie nu a existat nici unul mai mare decât Ioan.

Ioan Botezătorul este primul canonizat, încă în viaţă, de însuşi Isus. Şi Ioan însuşi a confirmat cuvintele Învăţătorului prin martiriul său, deoarece Irodiada a reuşit să aibă pe o tipsie capul său, gândindu-se că astfel va tăcea pentru totdeauna cel care reprezenta glasul de nesuprimat al conştiinţei umane.
Uciderea nu a făcut decât să trezească oroare şi să crească faima lui Ioan Botezătorul. Martiriul său este amintit nu numai de evanghelii dar, şi de Antichităţi iudaice ale lui Iosif Flaviu, care îl numea “om bun, ce îi determina pe iudei la practicarea virtuţii”.
Pentru creştini, Botezătorul este cel care încheie Vechiul Testament şi începe Noul Testament, arătând tuturor figura lui Cristos Răscumpărătorul. Pentru aceasta, lui i-au fost dedicate nenumărate Biserici în Orient şi în Occident.

Comentarii închise la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Din categoria Informatii

Sărbătoarea Inimii Preasfinte a lui Isus

Sărbătoarea Inimii Preasfinte a lui Isus, devoțiunea primei Vineri din lună, așezarea la loc de cinste a icoanei cu Inima Mântuitorului, sunt practici îndrăgite de mulţi credincioşi şi confirmate de autoritatea supremă a Bisericii; ele îşi au originea în viziunile unei călugăriţe din congregaţia vizitandinelor, congregaţie întemeiată de Sfântul Francisc de Sales şi pusă sub semnul Vizitei Maicii Domnului la verişoara sa Elisabeta.
Această călugăriţă se numea Margareta Maria Alacoque (1647-1690). Pe când se ruga înaintea Preasfântului Sacrament, într-o zi din luna iunie a anului 1675, Mântuitorul Isus i-a apărut cu inima ieşită afară din piept, arzând ca un cuptor încins de flăcări, şi i-a spus: Priveşte la această inimă care a iubit atât de mult pe oameni încât nu a cruţat nimic şi s-a jertfit cu totul spre a le dovedi dragostea ce le-o port. Drept recunoştinţă, din partea celor mai mulţi oameni nu primesc decât nerecunoştinţa, prin lipsa lor de respect şi prin sacrilegiile ce le săvârşesc, prin răceala şi dispreţul faţă de prezenţa mea în taina sfântă a Euharistiei… Pentru aceasta îţi cer ca prima vineri după a opta zi de la sărbătoarea Trupului şi Sângelui meu (Joia Verde) să fie dedicată cinstirii Inimii mele, prin primirea Sfintei Împărtăşanii şi îndeplinirea unui act de reparare a ofenselor aduse onoarei mele, adeseori rănită de purtarea nedemnă faţă de Preasfântul Sacrament al altarului. Îţi promit că Inima mea va revărsa din belşug darurile iubirii sale divine asupra tuturor acelora care îmi vor aduce această cinstire, şi vor căuta ca şi alţii să facă acest lucru. În timpul altor extaze şi viziuni, Mântuitorul Isus i-a arătat Margaretei Maria că va acorda haruri mari şi celor care vor face actul de reparaţie şi vor primi Sfânta Împărtăşanie în prima vineri din fiecare lună, precum şi tuturor celor care în diferite feluri vor aduce o cinstire deosebită Inimii Sale Preasfinte.

Devoţiunea este în esenţă una reparatorie faţă de suferinţa de moarte pe care i-au cauzat-o Mântuitorului toate păcatele lumii. De aceea, Isus ne invită la Sfânta Împărtăşanie deasă, mai ales în prima vineri din lună. Sf. Margareta Maria se ruga, inspirată de Isus, cu faţa la pământ, de la ora unsprezece până la miezul nopţii, o oră de adoraţie în joia dinaintea fiecărei prime vineri din lună în amintirea nopţii când apostolii l-au părăsit în grădina Ghetsimani. Tot Isus este cel care a fixat data sărbătorii: în prima vineri de după sărbătoarea „Trupului Domnului” (Corpus Christi).

Cel care a îndrumat-o pe Sf. Margareta Maria ca părinte spiritual a fost Sf. Claudiu de la Colombiere, din Societatea lui Isus, indicat vizionarei de însuşi Mântuitorul pentru această delicată şi importantă misiune. Atât el cât şi confraţii săi iezuiţi au devenit promotori zeloşi ai devoţiunii. În 1856 Papa Pius al IX-lea fixează Preasfânta Inimă a lui Isus ca sărbătoare a întregii Biserici, iar în 11 iunie 1899 Leon al XIII-lea consacră solemn toată omenirea Preasfintei Inimi.

      Verset: Isuse cu Inima blândă şi smerită,
Răspuns: Fă inima noastră asemenea cu Inima ta.

      Atotputernice, veşnice Dumnezeule, priveşte spre Inima Preaiubitului tău Fiu şi spre laudele şi îndestulările pe care ţi le aduce în numele păcătoşilor; şi împăcat fiind prin ele, iartă-i pe cei care-ţi cer milostivirea în numele aceluiaşi Fiu al tău, Isus Cristos, care împreună cu tine vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. Amin.


Promisiunile lui Isus către credincioşii care cinstesc Inima Sa Preasfântă

  1. Le voi dărui toate harurile necesare stării lor de viaţă;
  2. Voi dărui pace în familiile lor;
  3. Îi voi mângâia în suferinţă;
  4. Voi fi scutul lor sigur în viaţă şi mai ales în ceasul morţii;
  5. Voi binecuvânta cu îndestulare toate planurile lor;
  6. Cei păcătoşi vor afla în Inima Mea un ocean nemărginit de îndurări;
  7. Sufletele care zac în lâncezeală vor deveni pline de zel;
  8. Sufletele pioase vor ajunge la o mare desăvârşire;
  9. Voi binecuvânta casele unde se afla şi se cinsteşte icoana Inimii mele;
  10. Preoţilor le voi da daruri care să mişte inimile cele mai împietrite;
  11. Numele celor care răspândesc această devoţiune vor fi scrise în Inima mea şi nimic nu le va şterge de acolo.
  12. Tuturor celor care se vor împărtăşi nouă luni de-a rândul, în fiecare primă vinere a lunii, le promit harul statorniciei în bine până la sfârşit. Ei nu vor muri lipsiţi de harul meu, nici fără a primi sfintele sacramente. În ceasul din urmă, Inima mea le va fi scăpare sigură.
    (Această făgăduinţă trebuie înţeleasă în sensul că cine s-a împărtăşit nouă luni [consecutiv] în fiecare primă vineri dobândeşte harul statorniciei până la sfârşit, colaborând şi răspunzând cu fidelitate la chemările harului lui Dumnezeu.)

CONSFINŢIRE CĂTRE INIMA DUMNEZEIASCĂ A LUI ISUS

      Preabunule Isuse, Mântuitorul neamului omenesc, priveşte spre noi, care îngenunchem cu smerenie înaintea altarului tău. Suntem ai tăi, voim să fim ai tăi şi ca să fim mai strâns uniţi cu tine, astăzi fiecare dintre noi se consfinţeşte de bunăvoie Inimii tale Preasfinte.
Mulţi nu te-au cunoscut niciodată, mulţi au dispreţuit poruncile tale şi s-au lepădat de tine. Fie-ţi milă şi de unii şi de alţii şi atrage-i pe toţi la Inima ta Preasfântă.
Doamne, fii regele nu numai al credincioşilor care nu s-au îndepărtat niciodată de tine, ci şi al fiilor rătăciţi, care te-au părăsit. Fă-i să se întoarcă în curând la casa părintească, pentru a nu pieri de lipsă şi de foame.
Fii regele acelora pe care i-au înşelat părerile greşite şi al acelora pe care i-a dezbinat neunirea. Cheamă-i la limanul adevărului şi al unirii în credinţă, ca în curând să nu fie decât o singură turmă şi un singur păstor.
Dă Doamne, Bisericii tale, libertate sigură şi fără piedici. Dă tuturor popoarelor liniştea bunei orânduiri şi fă ca de la un capăt la altul al pământului să răsune un singur glas: Lăudată să fie dumnezeiasca Inimă a lui Isus, care ne-a dobândit mântuirea! Ei să-i aducem slavă şi cinste în toţi vecii vecilor. Amin.

http://sf-fecioara.ro/inima/index.html


LITANIA ÎN CINSTEA INIMII PREASFINTE A LUI ISUS

Doamne, miluieşte-ne,
Cristoase, miluieşte-ne,
Doamne, miluieşte-ne.
Cristoase, auzi-ne,
Cristoase, ascultă-ne,
Tată din cer, Dumnezeule,
miluieşte-ne pe noi, (*)
Fiule, Răscumpărătorul lumii, Dumnezeule, *
Duhule Sfânt, Dumnezeule *
Sfântă Treime, un singur Dumnezeu, *
Inima lui Isus, Fiul Tatălui cel veşnic, *
Inima lui Isus, plăsmuită de Sfântul Duh în sânul Mamei, pururea Fecioare,*
Inima lui Isus, unită întru fiinţă cu Cuvântul lui Dumnezeu,*
Inima lui Isus, nemărginită întru maiestate, *
Inima lui Isus, locuinţă sfântă a lui Dumnezeu, *
Inima lui Isus, chivotul celui preaînalt, *
Inima lui Isus, casa lui Dumnezeu şi poarta cerului,*
Inima lui Isus, focar arzător al dragostei,*
Inima lui Isus, sălaşul dreptăţii şi al iubirii, *
Inima lui Isus, plină de bunătate şi de dragoste,*
Inima lui Isus, noianul tuturor virtuţilor*
Inima lui Isus, preavrednică de toată lauda, *
Inima lui Isus, regele şi centrul tuturor inimilor,*
Inima lui Isus, în care sunt toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei, *
Inima lui Isus, în care locuieşte toată plinătatea dumnezeirii,*
Inima lui Isus, în care Tatăl a binevoit, *
Inima lui Isus, dorul munţilor veşnici, *
Inima lui Isus, răbdătoare şi de mare milă, *
Inima lui Isus, darnică faţă de toţi cei care te cheamă, *
Inima lui Isus, izvorul vieţii şi al sfinţeniei, *
Inima lui Isus, împăcare pentru păcatele noastre,*
Inima lui Isus, copleşită de ocări, *
Inima lui Isus, zdrobită pentru fărădelegile noastre,*
Inima lui Isus, ascultătoare până la moarte, *
Inima lui Isus, străpunsă de suliţă,*
Inima lui Isus, izvorul a toată mângâierea,*
Inima lui Isus, viaţa şi învierea noastră *
Inima lui Isus, pacea şi împăcarea noastră, *
Inima lui Isus, jertfa păcătoşilor, *
Inima lui Isus, mântuirea celor ce nădăjduiesc în tine, *
Inima lui Isus, fericirea tuturor sfinţilor*
Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, iartă-ne, Doamne,
Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, ascultă-ne, Doamne,
Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, miluieşte-ne pe noi.

Comentarii închise la Sărbătoarea Inimii Preasfinte a lui Isus

Din categoria Informatii

Toate se reinterpretează la comanda lui Francisc …

 
”Monsignorul Gilfredo Marengo, profesor la Institutul Pontifical Ioan Paul al II-lea, va fi coordonatorul comisiei numite de Papa Francisc pentru a “re-interpreta” enciclica Humanae Vitae a lui Paul al VI-lea în lumina [exortației] Amoris laetitia. … El nu neagă existența unei contradicții între cele două documente, ci recunoaște că Amoris laetiția autorizează ceea ce Humanae Vitae interzice.
Se va găsi oare vreun preot sau teolog care, confruntat cu acest program de “re-interpretare” a Humanae Vitae, să aibă curajul să strige <erezie>?”
 
Isus ne averizează în mesaje:
Voi trebuie să analizați întotdeauna orice îndoială care vă pătrunde în suflet, atunci când nu sunteți mulțumiți de vreo formă nouă de doctrină, față de care simțiți în inimile voastre că e ceva în neregulă.” 24 octombrie 2013
”Profețiile Mele către tine, fiica Mea, au început să se desfășoare cu adevărat. Impostorii au preluat controlul din interior și ei vor continua să înșele lumea făcând-o să creadă că o nouă doctrină – una în care au fost făcute modificări în Sfânta Dogmă existentă, creată de Dumnezeu – poate fi schimbată pentru a se potrivi vieților tuturor oamenilor și tuturor religiilor.” 04.04.2014
Slujitorii sfințiți … nu vor îndemna poporul Meu să caute reconcilierea, nici să se roage, nici să caute Sacramentele și nici să adere strict la Cuvântul Scris. În schimb, ei vor cădea în capcana separării dogmei de doctrină” 15.12.2014
Satana îi va amăgi pe mulți din Biserica Mea și doar aceia care rămân vigilenți și sunt atenți la abaterile de la doctrină vor fi în stare să reziste seducției. .. El înșeală părând că proclamă Adevărul.”  01.09.2013
”Aceia care răspândesc apostazia o fac pe ascuns și impostorii vor hrăni cu atenție sufletele făcându-le să accepte o doctrină falsă. Aceasta va duce două treimi dintre Creștini în apostazie, …. Fiecare Lege a lui Dumnezeu va fi deformată și prezentată ca fiind adaptată lumii moderne. Atât de convingători vor fi dușmanii Mei, în aparență atât de miloși și de umili, încât ei îi vor convinge chiar și pe cei mai dârzi și loiali discipoli ai Mei că aceste schimbări sunt acceptabile în Ochii lui Dumnezeu. Odată ce un Creștin se îndepărtează de Adevăr, el se face vinovat de acceptarea minciunilor. Curând după aceea el va accepta falsa doctrină și apoi se va îndepărta foarte repede de Credință. Când va veni timpul, fiul pierzării îi va convinge pe toți Creștinii care au respins Adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu să se alăture noii religii mondiale.” 22.01.2015
 
(vezi mai jos articolul integral)
Prof. de Mattei: Planul de reinterpretare a Humanae Vitae
Joannes Romanus  June 21, 2017   
Monsignorul Gilfredo Marengo, profesor la Institutul Pontifical Ioan Paul al II-lea, va fi coordonatorul comisiei numite de Papa Francisc pentru a “re-interpreta” enciclica Humanae Vitae a lui Paul al VI-lea în lumina [exortației] Amoris laetitia, cu ocazia împlinirii, anul viitor, a cincizeci de ani de la promulgarea acesteia. Sursa zvonurilor inițiale – semnalate de Marco Tosatti – cu privire la existența acestei comisii, încă secrete, a fost una serioasă.
Suntem în măsură să confirmăm că există o comisie, formată din Monsignorul Pierangelo Sequeri, Directorul Institutului Pontifical Ioan Paul al II-lea, Profesorul Philippe Chenaux, lector în istoria Bisericii la Universitatea Pontificală Laterană și Monsignorul Angel Maffeis, Directorul Institutului Paul al VI-lea din Brescia. Coordonatorul comisiei este Monsignorul Gilfredo Marengo, lector în antropologie teologică la Institutul Ioan Paul al II-lea și membru al Comitetului Director al publicației CV II – Centro Vaticano II Studii e ricerche.
Comisia înființată de Papa Francisc are sarcina de a procura din Arhivele Vaticanului documentația cu privire la activitatea de pregătire a Humanae Vitae, desfășurată înainte, în timpul și după încheierea Conciliului Vatican II. Primul grup de studii privitoare la “reglementarea nașterilor” a fost înființat de către Ioan al XXIII-lea în martie 1963, acesta ajungând să însumeze, sub Paul al VI-lea, 75 de membri. În 1966, “experții” i-au prezentat Papei Montini concluziile la care au ajuns, sugerând să se deschidă calea contracepției artificiale.
În aprilie 1967, documentul care i-a fost rezervat comisiei – cel de la care ar urma să pornească “re-analizarea enciclicei” – a apărut simultan în Franța, în Le Monde, în Marea Britanie, în The Tablet și în Statele Unite, în The National Catholic Reporter. Dar, după doi ani de ezitări, Paul al VI-lea a publicat enciclica Humanae Vitae, la 25 iulie 1968, enciclică în care a reafirmat poziția tradițională a Bisericii, care a interzis dintotdeauna limitarea artificială a nașterilor. Acesta a fost, după cum spunea filosoful Romano Amerio, cel mai important act al pontificatului său.
 Humanae Vitae a ajuns să facă obiectul unor contestații fără precedent, venite nu numai din partea unor teologi și preoți, ci și din partea unor foruri episcopale, începând cu cel belgian, condus de Cardinalul Leo Suenens, primatul Belgiei, care, la Conciliu, a exclamat pe un ton vehement: ”Haideți să urmăm progresul științei. Vă implor, fraților! Haideți să evităm un nou proces Galilei. Unul îi este de ajuns Bisericii”. Cardinalul Michele Pellegrino, Arhiepiscop de Torino, a calificat această enciclică drept ”una dintre tragediile din istoria papală”.
În 1969, nouă episcopi olandezi, printre care s-a numărat și Cardinalul Alfrink, au votat asupra așa-numitei Declarații de Independență, care îi invita pe credincioși să respingă învățătura din Humanae Vitae. Cu același prilej, Consiliul Pastoral Olandez, cu abținerea episcopilor, a luat partea Noului Catehism1, respingând corecturile sugerate de Roma și cerându-i Bisericii să rămână deschisă față de ”noile abordări radicale” în ceea ce privește chestiunile morale, care, deși nu au fost citate în moțiunea finală, au ieșit la suprafață în lucrările Conciliului: relațiile [sexuale] premaritale, uniunile homosexuale, avortul și eutanasia. ”În 1968,” – își amintește Cardinalul Francis J. Stafford – ”în Biserică s-a întâmplat ceva îngrozitor. În ministeriul preoțesc, printre prieteni, s-au produs peste tot rupturi, care nu au mai fost niciodată reparate; aceste răni continuă să afecteze întreaga Biserică” (1968, L’ano della prova, în L’Osservatore Romano, 25 iulie 2008).
În Humanae Vitae, Paul al VI-lea s-a exprimat pe tema contracepției într-un mod pe care teologii îl consideră a fi infalibil și, prin urmare, nemodificabil, nu pentru că documentul însuși ar avea caracteristicile infailibilității, ci pentru că aceasta reafirmă o doctrină pe care Magisteriul peren al Bisericii a propus-o dintodeauna. Teologii iezuiți Marcelino Zalba, John Ford și Gerald Kelly, filosofii Arnaldo Xavier da Silveira și Germain Grisez, precum și mulți alți autori, explică modul în care doctrina Humanae Vitae trebuie considerată infailibilă, nu în virtutea faptului că a fost promulgată, ci pentru că ea confirmă Magisteriul ordinar și universal al Papilor și episcopilor lumii.
Pe de altă parte, Monsignorul Gilfredo Marengo, prelatul însărcinat de Papa Francisc cu re-interpretarea Humanae Vitae, face parte din grupul prelaților convinși că ei sunt în măsură să reconcilieze ireconciliabilul. În septembrie 2015, comentând în Vatican Insider pe marginea lucrărilor Sinodului pe tema familiei, acesta sugera ”abandonarea unei concepții despre patrimoniul doctrinar al Bisericii ca sistem închis, impermeabil la întrebările și provocările de aici și acum, în care comunitatea creștină este chemată să-și justifice credința prin proclamarea și mărturia ei”.
Într-un articol mai recent din același ziar (Vatican Insider, 23 martie 2017), purtând titlul semnificativ Humanae Vitae și Amoris laetitia, Monsignorul Marengo întreabă dacă: ”jocul polemic – pilula [anticoncepțională] da – pilula [anticoncepțională] nu, la fel ca și [problema] din ziua de astăzi a Împărtășaniei pentru cei divorțați da – Împărtășania pentru cei divorțați nu – o fi doar o manifestare a disconfortului și încordării, mult mai decisivă în structura vieții eclesiale”. În fapt, ”de fiecare dată când comunitatea creștină cade în eroare și propune modele de viață derivate din idealuri teologice mult prea abstracte și construite artificial, ea își concepte activitatea pastorală ca pe o aplicație schematică a unei paradigme doctrinare”. ”Un anumit mod de a apăra și recunoaște învățătura lui Paul al VI-lea” – adaugă acesta – ”a fost, probabil, unul dintre factorii pentru care” – iar aici îl citează pe Papa Francisc – ”am prezentat un ideal teologic prea abstract despre căsătorie, aproape artificial, departe de situația concretă și de posibilitățile efective ale familiei, așa cum sunt ele. Această idealizare excesivă, mai ales atunci când am retrezit încrederea în har, nu a făcut căsătoria mai atractivă și de dorit, ci dimpotrivă” (Francisc).
Dar, dacă antiteza ”pilula da – pilula nu” – la fel ca și ”Împărtășania pentru divorțați da – Împărtășania pentru divorțați nu” reprezintă doar un joc polemic, același principiu ar putea fi aplicat la toate marile teme ale Credinței și moralității: ”avort da – avort nu”, și ”Învierea da – Învierea nu”, ”păcat strămoșesc da – păcat strămoșesc nu”, și așa mai departe. Însăși contrapunerea dintre adevăr și eroare și cea dintre bine și rău ajunge astfel să fie ”un joc polemic”.
Trebuie remarcat faptul că Monsignorul Marengo nu propune ca Amoris laetitia să fie interpretată conform hermeneuticii continuității. El nu neagă existența unei contradicții între cele două documente, ci recunoaște că Amoris laetiția autorizează ceea ce Humanae Vitae interzice. Dar remarcă faptul că fiecare antiteză teologică și doctrinară ar trebui relativizată și depășită printr-o sinteză capabilă să reconcilieze opusurile. Adevărata dihotomie este cea dintre abstract și concret, dintre adevăr și viață. Ceea ce contează, din punctul de vedere al Monsignorului Marengo, este să te adâncești în practica pastorală, fără a ceda în fața ”idealurilor teologice prea abstracte și artificiale”.
Practica, și nu doctrina, ar fi cea care indică direcția de acțiune. Într-un cuvânt, comportamentul se naște din comportament. Și niciun comportamnet nu poate face obiectul unor evaluări telogice și morale abstracte. Nu există “modele de viață”, ci doar cursul vieții, care acceptă orice, justifică orice, sfințește orice. Principiul imanenței, demolat de Sf. Pius al X-lea în enciclica Pascendi (1907), a fost repropus într-o manieră exemplară.
Se va găsi oar vreun preot sau teolog care, confruntat cu acest program de “re-interpretare” a Humanae Vitae, să aibă curajul să strige “erezie”?
Autorul se referă aici la Noul Catehism Olandez, document plin de erezii, redactat de Edward Schillebeeckx, OP și Piet Schoonenberg, SJ și publicat în 1966.
 

Comentarii închise la Toate se reinterpretează la comanda lui Francisc …

Din categoria Informatii

Vaticanul lucrează la documentul „Ritualul Ecumenic al Liturghiei“ destinat închinării comune cu protestanții

Papa Francis s-a întâlnit cu Rev. Jens-Martin Kruse, la Biserica Evanghelică Luterană din Roma la 15 noiembrie 2016.
Jurnalistul italian Marco Tosatti, expert în problemele Vaticanului, a informat că Papa Francis a format un comitet top-secret, însărcinat cu implementarea unui nou tip de „liturghie“, care să fie acceptabilă pentru catolici, luterani și anglicani.
Comitetul este format din reprezentanți din toate cele trei culte, toți obligați să păstreze secretul.
Jurnalistul, care este bine cunoscut în Italia pentru exactitatea cu care relatează despre ceea ce se petrece în Vatican, a spus că, deși această știre este în momentul de față doar un „zvon“, ”sursele sale sunt de obicei de încredere“.
Conform surselor sale, Comisia nu a întâmpinat multe dificultăți în găsirea unui numitor comun în „liturgia cuvântului“. Tosatti afirmă că: ”După mărturisirea păcatelor, cererea iertării și recitarea ”Gloria”, vor urma lecturile și Evanghelia.“
El a spus de asemenea că se pare că acum Comisia analizează problema Crezului. Bisericile protestante preferă să se roage Crezul Apostolic, chiar dacă recunosc și Crezul de la Niceea. Biserica Catolică alternează între cele doua forme. Deci, nici în această chestiune nu pare să fie o problemă majoră.
Prezentarea darurilor nu prezintă nici ea un obstacol major în calea proiectului.
După Tosatti, problema centrală este cu Euharistia, deoarece înțelegerea din perspectiva catolică a Euharistiei este profund diferită de cea a luteranilor sau a altor culte protestante. Catolicii cred în Transsubstanțiere și în Prezența Reală a lui Isus în Euharistie, în timp ce Protestanții cred că este doar o comemorare.
Tosatti afirmă că o „soluție“ propusă este ca cuvintele Consacrării să fie înlocuite cu tăcere.
Însă cum poate fi celebrată o liturghie comună, care diferă în mod evident tocmai în formularea celei mai importante părți a evenimentului?
Una din soluțiile posibile ar fi tăcerea. Asta ar însemna că după Sanctus (Sfânt, Sfânt…), în momentul în care în mod normal, în timpul Liturghiei, preotul ar spune cuvintele: ”Cu adevărat sfânt ești, Doamne, izvorul a toată sfințenia…“ diferitele persoane care celebrează să păstreze tăcerea și fiecare să repete în minte ”propria“ sa formulă.
Apoi liniștea este întreruptă în adunare prin recitarea rugăciunii ”Tatăl nostru”. Nu este încă clar cum se vor organiza rândurile la Împărtășanie.
În lumina acestui zvon bine întemeiat, ar trebui să luăm notă și de observațiile cardinalului Francesco Coccopalmerio, un colaborator apropiat al Papei Francisc și, în prezent președintele Consiliului Pontifical al Vaticanului pentru Textele Legislative. Cardinalul Vaticanul a sugerat să încetăm să ne mai gândim la Sacramente atât de rigid, să nu le mai vedem strict ca valide sau invalide. De dragul ecumenismului, el crede că ar trebui să începem să acceptăm Sacramente care pot fi „imperfecte“ sau „parțial“ valide. Mai jos sunt cuvintele lui exact așa cum au fost publicate în interviul său exclusiv cu Edward Pentin de la National Catholic Reporter:
”Noi spunem: „totul este valid” sau „nimic nu este valid”. Poate ar trebui să reflectăm asupra acestui concept de validitate sau invaliditate. Conciliul Vatican II a spus că există o comuniune adevărată [între catolici și protestanți] chiar dacă nu este încă definitivă sau completă. Vezi, ei au făcut un concept nu atât de decisiv, ori totul ori nimic. Există o părtășie care deja este bună, dar îi lipsesc unele elemente. Însă greșești dacă spui că atunci când din ceva lipsesc unele lucruri atunci nu ai nimic. Sunt piese lipsă, dar există deja o comuniune, chiar dacă nu este o comuniune deplină. Același lucru poate fi spus despre validitatea sau invaliditatea hirotoniei. Am spus, hai să ne gândim la asta. Este o ipoteză. Poate e ceva, sau poate nu e nimic – un studiu, o reflecție.

de John Supplers, Veritas Vincit

Comentarii închise la Vaticanul lucrează la documentul „Ritualul Ecumenic al Liturghiei“ destinat închinării comune cu protestanții

Din categoria Informatii

După 2 luni, Papa încă ignoră cererea de audiență

Cardinalii dubiei cer o audiență papală
Cei patru cardinali, care mai demult au cerut papei Francisc să ofere o explicație doctrinară asupra unor elemente din Amoris Laetitia, au solicitat o audiență într-o scrisoare înaintată la începutul lunii mai Sfântului Părinte.
De Edward Pentin
19 iunie 2017

SURSA: National Catholic Register

VATICAN – După șapte luni fără un răspuns de la Papa Francisc la solicitarea lor de a clarifica părțile extrem de contestate din Exortația sa apostolică Amoris Laetitia (Bucuria iubirii), patru cardinali au cerut Sfântului Părinte o audiență în aprilie, însă Papa încă nu a răspuns, după cum se vede.
Într-o scrisoare din 25 aprilie, adresată Sfântului Părinte în 6 mai, Cardinalii Carlo Caffarra, Walter Brandmüller, Raymond Burke și Joachim Meisner, i-au scris lui Francisc pentru a-i solicita o audiență, după ce nu au primit nici un răspuns la scrisoarea Dubia trimisă lui în 19 septembrie anul trecut.
Dubia Cardinalilor, pe care au făcut-o publică în 14 noiembrie, include cinci întrebări, sau „îndoieli“,care așteaptă răspunsuri simple „da“ sau „nu“, legat de Amoris Laetitia, acest document care e un rezumat al Papei asupra Sinoadelor 2014 și 2015 cu privire la familie.
Cardinalii au folosit o procedură stabilită mult timp pentru a clarifica Doctrina, pentru a determina dacă pasajele contestate ale documentului papal sunt în concordanță sau nu cu învățăturile papale din trecut.
Întrebarea cea mai controversată este dacă unor divorțați și recăsătoriți (fără invalidarea căsătoriei anterioare) și care trăiesc într-un stare de adulter obiectiv li se permite să primească Sfânta Împărtășanie.

Unele Conferințe episcopale, cum ar fi cea din Belgia, Malta și Germania au interpretat Exortația într-o astfel de manieră încât – în anumite condiții, dar cu accent pe întâietatea  conștiinței – persoanele în cauză să aibă acces la sacramente.

Alții, cum ar fi episcopii din Polonia, alți episcopi și Cardinalul Gerhard Müller, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, au insistat ca Amoris Laetitia să fie interpretată în continuitate cu învățătura și Tradiția Bisericii care interzice o astfel de practică, cu excepția cazului în care cuplul trăiește ca „frate și soră“.

Interpretările disparate au dus la avertizări de „anarhie doctrinară“ asupra acestei părți esențiale din învățătura Bisericii, fapt pe care mulți l-au prezis în sinod, atunci când a devenit clar că Ierarhii Bisericii au sprijinit o astfel de schimbare în practica pastorală legată de această chestiune.

Papa doar indirect s-a referit  la Dubia, spunând într-un interviu de anul trecut că „unii, cum se întâmplă și cu anumite ecouri ale Amoris Laetitia, persistă în a nu vedea decât în alb sau negru, chiar dacă ar trebui să discearnă în fluxul vieții”. El a adăugat că aceste „critici – în cazul în care nu provin dintr-un spirit malefic – ajută cu siguranță. Unele tipuri de rigoare provin din dorința de a ascunde nemulțumirea sub o armură”.

Dar Francisc le-a ignorat, iar de atunci și până în prezent nu a reușit să admită cererea de audiență a Cardinalilor, în ciuda faptului că în scrisoarea lor din 25 aprilie ei spun ca s-au simțit mânați de conștiință să „ceară cu umilință și cu respect” o întâlnire datorata  ”situației grave” cu care se confruntă Biserica.

Decizia Cardinalilor de a face publică scrisoarea lor dovedește frustrarea lor crescândă pentru că nu au primit nici un răspuns la solicitarea lor cu toate că îngrijorarea lor cea mai mare e că sunt în joc sufletele , că Biserica e profund divizată și că mulți lideri ai Bisericii împreună cu turmele lor sunt confuzi, îngrijorați și cer clarificări.

Comentarii închise la După 2 luni, Papa încă ignoră cererea de audiență

Din categoria Informatii

Genunchii înțepeniți ai lui Francisc au revenit, de Corpus Christi

18 iunie 2017
Am știut că va fi rău,
dar pur și simplu nu știam exact cât de rău: sărbătoarea Corpus Christi astăzi la Roma, prezidata de cel mai notoriu apostat, „Papa“ Francisc.
Acum știm.

De la începutul „pontificatului“ său, Francisc a avut o relație dificilă cu Corpus Christi, sărbătoarea care comemorează instituirea Preasfintei Euharistii, în care participanții adoră cu solemnitate specială Corpul fizic și Sângele lui Hristos prezent cu adevărat și material în sacrament sub forma pâinii și vinului.

De-a lungul ultimilor ani, Francisc a cerut oamenilor să îngenuncheze în fața celor săraci și a susținut că prin atingerea lor fizic vom atinge „trupul lui Cristos“. El nu are nicio problema sa îngenuncheze în fata oamenilor, mai ales la circul spălării picioarelor din Postul Mare. Pentru show-ul lui anual „priviți-mă cum merg la spovedanie“, de asemenea îngenunchează rapid fără a avea nevoie de ajutor. Și, desigur, genunchii Bergoglieni sunt îndoiți fără probleme pentru a primi o „binecuvântare“ protestantă.

Cu toate acestea, atunci când vine vorba de sacramentul trupului lui Cristos, și anume, Preasfântul Sacrament al altarului, pe Francisc îl trădează dintr-o data genunchii, făcându-i imposibil nu numai de a îngenunchea, ci chiar de a pleca măcar genunchiul.
Cu aceasta ocazie, Francisc a transformat sacramentul altarului într-un „sacrament al memoriei“. În omilia sa care ar fi plăcut oricărui Lutheran, „Papa“ ne-a învățat că „în Pâinea Vieții, Domnul vine la noi, făcându-se o mâncare umilă care vindecă cu dragoste memoria noastră, rănită de ritmul frenetic al vieții. Euharistia este memorialul iubirii lui Dumnezeu“. Și așa a continuat, susținând că Preasfântul Sacrament ne oferă o amintire care este recunoscătoare, liberă și răbdătoare. Cuvintele „har“ și „transsubstanțiere“ nu au avut loc în predică nici măcar din greșeală, iar cuvântul „trup“ a fost folosit doar cu referire la oameni, care constituie Trupul lui Cristos.
După
refuzul sau uzual de a pleca genunchiul la „consacrare“, la sfârșitul Liturghiei, când Preasfântul Sacrament a fost expus pe altar, Francisc a stat în picioare- și a rămas stând în picioare – ca o statuie de marmură lângă genuflectorul pregătit pentru el.


Procesiunea a fost lăsată de Francisc cu bucurie în seama subalternilor săi, care au purtat monstranța pe străzi, în timp ce „Papa“ a rămas în urmă și s-a îndepărtat de ceremonie.

Procesiunea a ajuns la Santa Maria Maggiore, și Francisc, probabil dus acolo în Ford Focusul său, a reintrat în ceremonie. Monstranța a fost plasată pe altar și au îngenuncheat toți … toată lumea, cu excepția lui Francisc, normal!


La încheierea Liturghiei, Francisc
a folosit noua lui „cârjă papală” care amintește poate de Familia Flintstone, dar cu siguranță nu de Isus Cristos:


În 1947, în enciclica sa despre liturgia sacră, Papa Pius al XII-lea a avertizat că „cineva se abate de la calea cea dreaptă … dacă își comandă un crucifix astfel proiectat încât corpul Răscumpărătorului divin să nu arate nici o urmă a crudelor sale Suferințe“ (Mediator Dei, n. 62)

Trebuie să ne amintim întotdeauna că astfel de lucruri nu se întâmplă accidental. O astfel de urâțenie nu se întâmplă deoarece cineva a făcut o greșeală. Acest lucru este deliberat, un sacrilegiu pe deplin deliberat. Din ultimii peste 4 ani, este evident, dincolo de orice îndoială, ca Francisc îl urăște pe Isus Cristos, iar acest lucru nu este o exagerare.

Este curios că în ciuda faptului că Francisc niciodată nu îngenunchează în fața Preasfântului Sacrament TOTUȘI maestrul de ceremonii pune întotdeauna pentru el un genuflector. Este o provocare? Puțin probabil, pentru că Francis nu păstrează lângă el oameni care îl încurcă. Cel mai probabil scenariu, în opinia mea, este că Francisc cere expres ca un genuflector să fie acolo, ca să poată arăta fără echivoc batjocura sa față de Domnul nostru euharistic. În definitiv, nu poate ignora un genuflector decât atunci când există unul de ignorat. În acest fel, refuzul lui de a îndoi genunchiul înaintea lui Isus Cristos este cu atât mai flagrant.

Este scris: „spune Domnul: orice genunchi se va pleca înaintea Mea …“ (Romani 14:11; cf. Este 45:24). Aceasta include și genunchii „Papei“ Francisc.

Totuși, în final, aceasta strategie a domnului Bergoglio nu va fi una câștigătoare. Căci „de Dumnezeu nimeni nu-și bate joc“ (Galateni 6: 7).

https://novusordowatch.org/2017/06/there-he-stands-corpus-christi/

Comentarii închise la Genunchii înțepeniți ai lui Francisc au revenit, de Corpus Christi

Din categoria Informatii

Cuvintele consacrării: episcopii germani propagă erezii

Site-ul de știri al Conferinței Episcopale Germane a negat joi că cuvintele consacrării transformă pâinea și vinul în trupul și sângele lui Hristos.
Citându-l pe presupusul expert german în liturghie, părintele Albert Gerhards, se afirma că de multe ori există o presupusă „înțelegere magică“ a Rugăciunii euharistice.
Potrivit acestuia, nu se întâmplă nici transsubstanțiere.
Pentru Gerhards cuvintele consacrării ei au doar o funcție „catehetică“.
Cu declarațiile sale, Gerhards contrazice, de asemenea, „Catehismul Bisericii Catolice“ (n.1377), care prevede:
„1377. Prezența euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării și durează atât timp cât și subzistă speciile euharistice. Cristos este prezent în întregime în fiecare din specii și în întregime în fiecare din părțile lor, astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos.”

Comentarii închise la Cuvintele consacrării: episcopii germani propagă erezii

Din categoria Informatii

Christopher Ferrara: Nonsensul “diversității reconciliate”

În profetica sa enciclică Mortalium Animos, document care interzice participarea catolicilor în “mișcarea ecumenică” născândă, mișcare de sorginte protestantă, Papa Pius al XI-lea a condamnat ideea, promovată la acea vreme de către proto-“ecumeniști”, potrivit căreia “toate națiunile, deși diferă între ele în anumite chestiuni religioase, vor ajunge, fără prea mare greutate, să cadă de acord, ca frații, în a profesa anumite doctrine, care formează temelia vieții spirituale”. Această idee, spune Pius, reflectă “opinia eronată care consideră toate religiile a fi mai mult sau mai puțin bune și lăudabile”. Această eroare, după cum orice observator onest nu va avea încotro decât să admită, este tocmai ideea îmbrățișată efectiv de majoritatea conducerii Bisericii, de la Papă în jos, în ultimii cincizeci de ani.

Această eroare nu poate fi justificată nici în virtutea faptului că “ecumenismul” între Biserica Catolică și cei care se declară a fi creștini ar fi practicat în mod justificat, pentru “a promova unitatea creștinilor”. Căci, după cum pe bună dreptate insista Pius al XI-lea, și după cum însăși rațiunea ne arată, “uniunea creștinilor nu poate fi promovată decât prin promovarea întoarcerii la singura Biserică adevărată a lui Christos a celor care sunt despărțiți de ea, căci ei au părăsit-o în trecut, din nefericire. La singura Biserică Adevărată a lui Christos, spunem, care este vizibilă pentru toți, și care va rămâne, conform voinței Autorului ei, exact la fel cum a instituit-o El”.

Cu alte cuvinte, nu poate exista unitate între creștini fără ca aceștia să profeseze aceeași credință, adică să adere la aceleași doctrine ale “religiei revelate de Dumnezeu“, doctrină despre care Pius al XI-lea ne avertiza că va fi abandonată, dacă ar fi ca “ecumenismul” să fie împins până la concluzia lui logică. Căci revelația divină constă tocmai din cuvintele proclamate de către Cuvântul Întrupat, de către Apostoli și de către Magisteriul Bisericii întemeiate de Christos, Biserică care, de-a lungul secolelor, a transmis și explicat cu fidelitate religia revelată de Dumnezeu.

Astfel, Jurământul contra modernismului – înainte de a fi și el abandonat după Conciliul Vatican II, la fel ca și învățătura lui Pius al XI-lea – le pretindea seminariștilor, preoților și teologilor să profeseze că credința creștină este “un asentiment genuin la adevăr al intelectului, adevăr auzit dintr-o sursă exterioară. Prin acest asentiment, datorită autorității lui Dumnezeu, a cărui sinceritate este supremă, credem că cele revelate și atestate de un Dumnezeu personal, Creatorul și Domnul nostru, sunt adevărate”.

Dar, după cum pe bună dreptate observă Pius al XI-lea, protestanții de tot soiul nu profesează adevărul primit pe calea auzului dintr-o sursă exterioară, sursă care, în realitate, este Dumnezeu Însuși, ci, mai degrabă, un amestec de adevăr revelat și de eroare umană, care constituie ceea ce Papa Pius numea “o versiune mutilată și stricată a învățăturii lui Christos”. Dar această evaluare sinceră a multiformei religii protestante a fost abandonată și de către liderii Bisericii, odată ce “ecumenismul”, căruia i-a fost permis să invadeze Biserica, a obliterat în paractică necesitatea doctrinei corecte – a ceea ce ne-a fost revelat de Dumnezeu – întru mântuirea sufletelor.

N-ar trebui să ne surprindă faptul că această evoluție ecelsială extraordinar de distructivă, care a împlinit până în cele mai mici detalii sumbra profeție a lui Pius al XI-lea, a fost ridicată la un nou nivel de către cel care ocupă în prezent Scaunul lui Petru. În alocuțiunea sa din 3 iunie adresată unei adunări masive a gălăgiosei și pan-creștinei mișcări a “reînnoirii carismatice”, Papa Bergoglio și-a exprimat disprețul obișnuit față de doctrina revelată de Christos și Apostolii Lui, declarând că “se poate ajunge la pace prin mărturisirea noastră că Iisus este Domn”.

Și cum rămâne cu uriașele diferențe dintre doctrina catolică și “versiunea mutilată și stricată a învățăturii lui Christos” pe care o profesează diversele denominațiuni protestante? După cum Francisc însuși recunoaște: “Dar dacă punem accentul pe diferențele dintre noi, suntem pe picior de război, și nu putem proclama pacea”. Soluția “ecumenică” la “problema lui ecumenică” este aceea de a accepta diferențele! Aici, Francisc a dat glas erorii de căpătâi a “mișcării ecumenice”:

Avem dezacorduri. Dar, eh, acesta este un lucru evident. Avem dezacorduri. Dar dorim să fim [cu o accentuare dramtică care indică că așteaptă să fie aplaudat] o diversitate reconciliată. Nu uitați acest termen, ci transmiteți-l tuturor: diversitate reconciliată! Iar acest termen nu îmi aparține, nu îmi aparține. Ci a fost introdus de către un frate lutheran. Diversitate reconciliată.

“Diversitatea reconciliată” este, pur și simplu, un non-sens. Nu poate exista o reconciliere a doctrinelor care se contrazic una pe cealaltă. Prin urmare, nu poate exista o reconciliere între statutul pe care Dumnezeu i l-a conferit Bisericii catolice, acela de singură Biserică adevărată, între instituirea de către Dumnezeu a celor șapte sacramente, între preoția sacrificială, primatul papal, infailibilitatea Magisteriului, indisolubilitatea căsătoriei și imoralitatea intrinsecă a contracepției, avortului și sodomiei, și învățătura sectelor religioase care neagă fiecare dintre aceste adevăruri. Prăpastia este de netrecut, și tocmai de aceea insista Pius al XI-lea că singura cale a unității creștine este întoarcerea disidenților în singura Biserică adevărată.

Francisc nu este autorul inovației “diversității reconciliate“, care își are originea în învățătura eretică a Cardinalului Leo Jozef Suenens, ale cărui scrieri pe această temă militează în favoarea monstruozității “pluralismului teologic“ în Biserică. Deloc surprinzător, Papa Bergoglio i-a spus mulțimii numărând vreo 50.000 de oameni că “Este important să citiți lucrarea Cardinalului Suenens pe această temă. Foarte important”.

Spectacolul acestui pontificat – apogeul tuturor tendințelor distructive din Biserică în ultimii cincizeci de ani – face mintea catolică să se împleticească. Dar nu putem închide ochii în fața aestui spectacol și proceda ca și cum nu am avea deloc Papă. Într-adevăr, putem expune și protesta în mod licit împotriva a ceea ce se întâmplă, de dragul adevărului care ne face liberi și, în același timp, să ne rugăm pentru grăbirea întoarcerii din drum, stabilită de Dumnezeu, a acestei crize fără precedent din Biserică.

Începutul acelei glorioase contra-revoluții va fi marcat de consacrarea Rusiei către Imaculata Inimă a Mariei, de către un Papă sfânt, în uniune cu o ierarhie care s-a întors la calea de la care a deviat în mod atât de tragic din 1960 încoace, an în care cel de-al treilea secret de la Fatima a fost suprimat de către însuși Papa care trebuia să-l reveleze.

Joannes Romanus

http://www.resurrexitsicutdixit.com/?p=5385

Comentarii închise la Christopher Ferrara: Nonsensul “diversității reconciliate”

Din categoria Informatii

„Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în preoți!“

De câte ori am auzit această frază sau una asemănătoare ! În ce măsură persoana spune ca nu este vinovata de acest mod de a gândi? Cum ar trebui să acționam atunci când un membru al familiei sau un prieten gândește astfel?
În acest articol voi încerca să aprofundez semnificația acestei expresii și să ofer un răspuns atunci când un membru al familiei sau un prieten pronunță
acest lucru.

Cu doar câteva zile în urmă am mers la un supermarket pentru a face unele cumpărături. După ce am terminat, am ajuns la cassa. În fața mea era o femeie tânără, cu un bebeluș de șapte sau opt luni în cărucior . În timp ce această doamnă își aștepta rândul să plătească, vorbea la telefon cu cineva. Se pare ca de cealaltă parte a telefonului cineva ii recomanda sa boteze copilul. La toate, doamna spunea „nu”. Și, aproape de sfârșitul conversației am auzit-o zicând un pic supărata :
– Nu insista! Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în p
opi!

Mie mi-a atras atenția aceasta propoziție și duritatea convingerii pe care o arăta, dar din moment ce nu știam persoana, și nu era nici locul nici timpul pentru a avea o conversație despre acest lucru, am păstrat tăcerea.

De câte ori nu am auzit fraze similare cu aceasta! Pana în ce punct se poate cineva simți justificat sa gândească așa ?

Este adevărat că predicarea și comportamentul multor preoți ne pot conduce la o atitudine de respingere profundă; însă de aici și pana la a generaliza și a crede că Biserica este o creație a oamenilor și că preoții sunt cu toții rai , este o cale lungă.

Am fost preocupat de această frază a acelei doamne. Și aceasta este concluzia la care am ajuns:

Ce se ascunde în spatele izbucnirii sale nu este altceva decât absența vieții spirituale, dezamăgire, încercare de auto justificare …, adică : lipsa de credință. În fond nu este altceva decât o atitudine confortabila pentru a se simți scutit de orice păcat și cu un comportament care este în mod clar anti-creștin; Dar o persoana este complet libera de vreo vina dacă gândește așa? Nicidecum!

Fiecare persoană botezată are responsabilitatea de a se îngriji de credința sa: trebuie sa o hrănească, sa o purifice de greșeli, sa o facă să crească, etc … Așa cum ne hrănim și ne îngrijim corpul, de ce nu facem același lucru și cu sufletul nostru? O mamă care nu și-ar hrăni copilul ar trece drept nebuna și i s-ar lua copilul; în schimb, o mama presupus catolica poate să-i refuze copilului său botezul… și nu se întâmplă nimic (în această lume). Un părinte catolic are vreun drept să-i refuze sacramentele copilului său? Nu!

Această expresie este adesea rezultatul unei dezamăgiri anterioare într-o școală religioasă, o experiență neplăcută cu un preot într-o parohie … lucruri care au dus la abandonul nu numai al Bisericii, ci și al oricărui contact cu Dumnezeu. O persoană care pretinde a crede în Dumnezeu, dar nu și în preoți, a încetat cu mult timp în urmă să se mai roage .

Dar în ce măsură justifică aceasta abandonarea practicii religioase? Atunci când întâlnești un doctor rău, pur și simplu nu te mai întorci la el și cauți un alt medic care să te trateze în mod corespunzător. Fă același lucru și cu preotul. Nu toți preoții sunt rai, cum nu sunt nici toți medicii.

Dacă cineva crede și iubește pe Dumnezeu, cel puțin la fel de mult cum își iubește propria sănătate, dintr-o experiență neplăcută nu abandonează credința, ci cauta alt preot care îl va învăța calea cea bună. Apoi, nu există nici o justificare. Este foarte ușor să dam vina pe alții și să căutam o justificare pentru propria noastră neîncredere în conduita necorespunzătoare a unui preot.

Dacă cineva este în măsură să spună „Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în preoți“, deja și-a petrecut mulți ani fără a se ruga lui Dumnezeu, fără a urma poruncile Lui; și credința sa este, probabil, pe cale să dispară. A spus deja Iacob, „credința fără fapte este o credință moartă“ (Iacov 2: 14-17).

Pe de altă parte, însuși Domnul a spus ucenicilor Săi: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; și cine vă respinge pe voi, mă respinge pe Mine „(Luca 10.16). Atunci, cum poate spune o persoană că iubește pe Dumnezeu dar disprețuiește pe preoți? În fond, astfel pur și simplu încearcă să-și liniștească conștiința, justificând îndepărtarea sa de Dumnezeu și Biserică.

Va veni o zi când Dumnezeu ne va judeca pe toți ; atunci vom vedea clar ce motive reale au determinat comportamentul nostru. Atunci – când deja nu va mai fi posibil să ne înșelăm pe noi înșine, și departe fiind de Dumnezeu, va trebui să mergem în iad ca să suferim pentru eternitate.

Nu crezi în iad? Nu are importanța. Existența raiului sau a iadului nu depinde de ceea ce credem noi, la fel cum nu depinde faptul că acum este zi sau noapte pur și simplu există.

A nu dori să-și boteze copilul este ultima bariera, pasul logic, consecință a îndepărtării voluntare de Dumnezeu. În primul rând, nu participă la Liturghie, nu se spovedește …; când vine momentul să se căsătorească, există întotdeauna o mie de scuze pentru a nu o face în Biserica. Pentru ca deja a fost tăiata legătura cu Dumnezeu, imperceptibil se continua să se facă pași care de fiecare dată ne duc tot mai departe de el. O dată ce o persoana s-a deconectat de la Dumnezeu, nu se mai simte obligat să urmeze legile Lui. În final persoana uită că este creștin, ca a fost botezat … și ca are niște obligații față de Dumnezeu; obligații de care se va ține seama în Ziua Judecății. Dar preferă să nu se gândească la acea zi, preferă să poarte pe ochi un văl și „să-și continuie viața “. În urma cu doar câțiva ani, cu toate că o persoană nu se căsătorea în Biserică, își ducea totuși copilulfie botezat; era poate mai mult un obicei sau presiunea familiei; dar acum ne apropiem de etapa finală în acest declin continuu. Vine o vreme când spui, „Eu nu-l vreau pe Dumnezeu nici pentru mine, nici pentru copiii mei“; apoi, pana la: „Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în preoți“, nu mai e decât un singur pas.

Iar despre ce să faci atunci când un membru al familiei sau un prieten spune aceasta fraza care este subiectul articolului nostru: în primul rând, cere lui Dumnezeu să-i deschidă mintea și inima ca să-și recunoască greșeala. În al doilea rând, afla ce îl face să gândească în acest fel. În al treilea rând, vorbește în liniște cu el ca să-l ajuți să-și vadă greșeala. Și în al patrulea rând, perseverează în credință, răbdare și rugăciune. Dacă facem astfel, iar persoana încă recunoaște și acceptă adevărul, mai devreme sau mai târziu își va descoperi greșeala și se va întoarce la Dumnezeu. Însă acest proces poate dura ani.

Padre Lucas Prados

https://adelantelafe.com/creo-dios-no-los-curas/

Comentarii închise la „Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în preoți!“

Din categoria Informatii