CARTEA ADEVĂRULUI ȘI PROFEȚIILE LUI IOAN ȘI DANIEL

37300435_1056280147856108_4487521962758766592_o.jpg
(Ioan 8-10) Si glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou si mi-a zis: „Du-te de ia carticica deschisa din mana ingerului care sta in picioare pe mare si pe pamant!”
9. M-am dus la inger si i-am cerut sa-mi dea carticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „si mananc-o; ea iti va amari pantecele, dar in gura ta va fi dulce ca mierea.”
10. Am luat carticica din mana ingerului si am mancat-o; in gura mea a fost dulce ca mierea, dar, dupa ce am mancat-o, mi s-a umplut pantecele de amaraciune.

(Daniel 12:4) ”Tu,insa Daniel ,sigileaza cuvintele si sigileaza si cartea pana la timpul de la sfarsit.Multi o vor parcurge si se va mari cunoasterea”

(Daniel 12,9) El a răspuns: „Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până* la vremea sfârşitului.

MESAJELE MDM CARE FAC LEGATURA DINTRE CARTEA ADEVARULUI SI PROFETIILE LUI IOAN SI DANIEL:

„Adevărul este amar la gust, dar dacă îl acceptați, vă va aduce Viața Veșnică, în care vă veți bucura de Împărăția Mea pentru totdeauna, împreună cu cei pe care îi iubiți. Nu tăiați cordonul ombilical spre Viața Veșnică, pentru că veți suferi dureri teribile și nu veți fi grațiați.” – mesaj „Să știți că durerea respingerii va fi exact ca aceea pe care Eu și apostolii Mei a trebuit să o îndurăm în timpul Meu pe pământ” – 10.08.2013

37298494_1059105357573587_1052426051633807360_o.jpg

„Fiecare Cuvânt din Sfânta Biblie, așa cum a fost dat el în formatul său inițial, inclusiv Cartea Apocalipsei, este Adevăr. …[…]…amănuntele legate de timpul care precedă Întoarcerea Mea sunt conținute în Cartea Apocalipsei, după cum au fost ele dictate lui Ioan de către Îngerul Domnului. […]”Cartea Adevărului i-a fost profețită lui Daniel iar apoi dată, pe părți, lui Ioan Evanghelistul. Multe din cele ce sunt scrise în Cartea Apocalipsei trebuie să se mai întâmple. Mulți oameni se tem de conținutul acesteia și, ca atare, vor încerca să îl nege, întrucât Adevărul este amar de înghițit. Și totuși, atunci când este acceptat, Adevărul este ceva ce poți pricepe mult mai ușor, deoarece odată cu el vine și claritatea” mesaj „Paradisul, creat de Tatăl Meu pentru copiii Săi, va fi în sfârșit înapoiat lor, în toată Slava sa inițială” – 16.03.2014

Voi nu trebuie să respingeți niciodată încercările lui Dumnezeu de a vă aduce Adevărul. El, Tatăl meu Veșnic, vă iubește pe fiecare, iar această misiune a fost profețită. El aduce lumii secretele conținute în profețiile date lui Daniel și apoi discipolului pe care El l-a ales, Ioan Evanghelistul. Cartea Adevărului este conținută în Revelațiile publice și este foarte important ca voi să nu respingeți această Carte Sfântă.” – mesaj „Mama Mântuirii: Cartea Adevărului este conținută în Revelațiile publice” – 08.11.2014 – 17:05

„Tatăl Meu a promis lumii că îi va da Cartea Adevărului, în vremurile din urmă. El își respectă întotdeauna Promisiunea. Niciun om nu poate cunoaște conținutul Cărții Adevărului, pentru că nu a fost permis acest lucru. Doar profetului Daniel i s-a arătat ce conține această carte, dar lui i-a cerut Tatăl Meu, să nu divulge secretele conținute într-însa.” – mesaj „Eu voi veni din nou în ziua cea de pe urmă, și nu voi mai păși pe pământ înainte de asta” – 03.04.2013 – 18:00

„Pe măsură ce timpul vă aduce mai aproape de Marea Strâmtorare, Eu, Mielul lui Dumnezeu, voi dezvălui omenirii adevăratul înțeles al conținutului Peceților date lui Ioan. Cartea Adevărului este Cuvântul lui Dumnezeu care a fost dat deja omenirii până acum prin Cartea Tatălui Meu. Ea le reamintește copiilor lui Dumnezeu despre Adevărul pe care mulți deja l-au uitat. De asemenea va dezvălui unele dintre misterele Timpurilor din urmă, care au fost date lui Daniel, astfel încât voi toți să fiți pregătiți să intrați în Noul Paradis prin libera voastră voință.” – mesaj „Avertismentul îi va purifica pe copiii lui Dumnezeu pregătindu-i pentru a Doua Mea Venire” – 08.12.2012 – 11:40

„Preoți, vă îndemn să înțelegeți că a sosit timpul pentru ca profețiile lui Daniel să se desfășoare și ca Pecețile din Cartea Revelației să fie deschise de către Mine, Mielul lui Dumnezeu. Amintiți-vă de Promisiunile Mele.” – mesaj „S-ar putea să nu asculte, dar trebuie să li se dea în continuare Cuvântul lui Dumnezeu” – 07.07.2012 – 15:30

„toate profețiile prezise încă de demult și date profeților, văzătorilor cu duhul și vizionarilor lui Dumnezeu prin revelații publice dar și private, se vor desfășura acum.Omul, sceptic, va pune la îndoială autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu, însă când va fi martorul tuturor celor profețite în Cartea Revelației el va deveni tăcut, deoarece, când aceste evenimente vor acapara omenirea, singura mângâiere pe care el o va găsi va fi doar dacă Mă caută pe Mine.” – mesaj „Satana tânjește după suflete; apetitul său este de nesăturat și voința lui este necruțătoare” – 04.09.2014

 

Reclame

Comentarii închise la CARTEA ADEVĂRULUI ȘI PROFEȚIILE LUI IOAN ȘI DANIEL

Din categoria Informatii

Vă îndemn să păstrați toate obiectele sfinte….

”Vă îndemn să păstrați toate obiectele sfinte, rozariile, lumânările binecuvântate, apa sfințită, o copie a Bibliei și Liturghierul zilnic, precum și Cruciada de Rugăciuni. Trebuie să țineți Pecetea Dumnezeului celui Viu în casele voastre și, dacă este posibil, chiar asupra voastră. Medalia Mântuirii, pe care v-am dat-o, îi va converti pe aceia care o poartă iar aceștia vor beneficia de Îndurare din partea Fiului Meu. Acum îți cer, copila mea, să fie făcută Medalia Mântuirii și să fie confecționat Scapularul Peceții Dumnezeului cel Viu.” (mesajul Mariei Divinei Milostiviri, 23 august 2013)

37328894_1059141297569993_2937307397632294912_n.jpg

Comentarii închise la Vă îndemn să păstrați toate obiectele sfinte….

Din categoria Informatii

Introducción a los escritos de San Pablo

Los Hechos de los Apóstoles nos han puesto en contacto con la vida y la historia de la Iglesia primitiva. Con el estudio de las epístolas paulinas va a resultar más directo este contacto. No obstante, antes de entrar en el detalle de los textos, es útil detenerse en algunas generalidades.[1]

Tras los libros de carácter histórico–narrativo, Evangelios y Hechos de los Apóstoles, el Nuevo Testamento presenta los escritos sagrados que desarrollan teológicamente el núcleo original de la predicación apostólica sobre Jesús. Entre estos escritos destacan las cartas, catorce en total, cuyo remitente lleva el nombre de San Pablo o, como en el caso de la Carta a los Hebreos, muestran el influjo y la autoridad de este Apóstol.

En la antigüedad clásica había dos géneros epistolares: las cartas familiares, comerciales, etc., y las epístolas, especie de tratados o ensayos sobre un tema, dedicados a alguna personalidad, amigo o familiar. Los escritos de San Pablo participan de ambos géneros: son cartas por su tono familiar, con saludos, recomendaciones y despedidas; y son epístolas, en cuanto presentan enseñanzas doctrinales y morales.

El orden en que las cartas paulinas suelen venir en códices antiguos y ediciones impresas de la Biblia es convencional, no cronológico: primero se agrupan las dirigidas a comunidades; después las enviadas a personas. Dentro de esa agrupación, se ponen por orden de extensión y de relevancia en la vida de la Iglesia, a excepción de Hebreos, que suele ser la última.

1.- San Pablo

Para reconstituir la vida de san Pablo tenemos a nuestra disposición dos clases de documentos: por una parte, los Hechos de los Apóstoles; por otra, las notas autobiográficas esparcidas en las epístolas. Aparte las indicaciones concretas relativas a cada carta, San Pablo habló de su pasado en varias ocasiones: Gal 1:11-2:14; 1 Cor 15: 8-9; 2 Cor 11:22-33; Rom 11:1; Fil 3: 4-6; 2 Tim 1:5; 3: 10-11. Estas notas autobiográficas son el testimonio más sólido que poseemos sobre la vida de san Pablo, y las notaciones de los Hechos deben matizarse en función de ellas.

San Pablo fue el hombre al que Dios llamó y envió para emprender la difusión universal del cristianismo. Ciertamente, ya en el mismo Jesucristo está presente el designio de salvación universal, pero la personalidad y la actividad de San Pablo fueron decisivas para extender la buena noticia del Evangelio por el mundo entonces conocido.

El anuncio del Evangelio a los gentiles no fue una genial decisión personal de San Pablo, pues en realidad dimanaba de la propia esencia de aquel mensaje. San Pablo lo que hizo fue ponerlo en práctica tal como lo había recibido. Por eso, habla de un misterio escondido durante siglos en Dios y ahora manifestado, del cual él se sabe ministro: la salvación de judíos y gentiles hasta formar un solo Cuerpo, que es la Iglesia. Como manifestación concreta de esa actitud se puede señalar que San Pablo procuró actuar siempre de acuerdo con el Colegio Apostólico. Por eso consultó a los Apóstoles y presbíteros de Jerusalén sobre el modo en que estaba realizando su labor evangelizadora, y ellos le ratificaron el encargo de predicar a los gentiles, mientras que San Pedro se dedicaba más directamente a los judíos. Sin embargo, no fue el único en acometer esa ingente tarea, pues también los Doce fueron a anunciar el Evangelio a otros pueblos y otros países sin relación con el judaísmo, como se desprende de las antiguas tradiciones sobre su vida, de las noticias que nos dan los primeros escritores cristianos, y de las mismas cartas del Nuevo Testamento (las llamadas cartas católicas), que se dirigen también a fieles que proceden de los gentiles. ´

1.1.- Formación de San Pablo: un judío de la diáspora

San Pablo fue un instrumento cuidadosamente formado y escogido para la misión divina que le fue encomendada. Él era sin ninguna duda un judío. Pero un judío nacido y educado en la diáspora, en ambiente griego. Él mismo se refiere a su judaísmo con orgullo: era de la tribu de Benjamín, de una familia observante, fariseo en la interpretación de la Ley, celoso en mantener las tradiciones paternas (Cfr Gal 1:14; 2 Cor 11:22). Su pensamiento tiene siempre como centro la Sagrada Escritura, que cita y comenta explícitamente muchas veces; su preocupación es la Salvación prometida a Israel; y su visión teológica está profundamente penetrada por el sentido de la historia, según las tradiciones de su pueblo.

Este judío, que adquirió en Jerusalén a los pies de Gamaliel (Cfr. Hech 22:3) una buena formación rabínica, había recibido previamente una esmerada educación helenística en Tarso, su ciudad natal. No sabemos qué estudios cursó, pero por su estilo y por muchos rasgos de su pensamiento, es más que probable que tuviera una formación retórica esmerada, de nivel superior, y que su conocimiento del estoicismo fuera bastante profundo.

Junto a su origen judío y su formación helenística, un tercer factor a tener en cuenta es que San Pablo era ciudadano romano por nacimiento, lo que constituía un privilegio muy valorado (Cfr. Hech 22: 25-28). Este hecho supone que su padre había conseguido la apreciada ciudadanía con la posibilidad de transmitirla, y esto hace pensar que la familia de Pablo, aun siendo muy practicante, no pertenecía a los grupos judíos más cerrados como los celotes. Esta apertura mental en el ámbito civil, unida a una honda convicción religiosa, explica muchas de sus palabras alentadoras, como, por ejemplo, las dirigidas a los filipenses: “Por lo demás, hermanos, cuanto hay de verdadero, de honorable, de justo, de íntegro, de amable y de encomiable; todo lo que sea virtuoso y digno de alabanza, tenedlo en estima. Lo que aprendisteis y recibisteis, lo que oísteis y visteis en mí, ponedlo por obra; y el Dios de la paz estará con vosotros” (Fil 4: 8-9).

1.2.- Vocación y misión

El libro de los Hechos nos ha transmitido tres relatos de la vocación de San Pablo en el camino de Damasco (Hech 9: 1-19; 22: 5-16; 26: 10-18). En el primer relato, Dios mismo revela a Ananías la misión de San Pablo: “El Señor le dijo: Vete, porque éste es mi instrumento elegido para llevar mi nombre ante los gentiles, los reyes y los hijos de Israel. Yo le mostraré lo que deberá sufrir a causa de mi nombre” (Hech 9: 15-16). El segundo relato cuenta cómo Ananías revela a Saulo su misión: “Él me dijo: El Dios de nuestros padres te ha elegido para que conocieras su voluntad, vieras al Justo y oyeras la voz de su boca, porque serás su testigo ante todos los hombres de lo que has visto y oído”(Hech 22: 14-15). En el tercer relato, finalmente, San Pablo resume su toma de conciencia de la misión recibida: “Y el Señor me dijo: Yo soy Jesús, a quien tú persigues. Pero levántate y ponte en pie, porque me he dejado ver por ti para hacerte ministro y testigo de lo que has visto y de lo que todavía te mostraré. Yo te libraré de tu pueblo y de los gentiles a los que te envío, para que abras sus ojos y así se conviertan de las tinieblas a la luz y del poder de Satanás a Dios, y reciban el perdón de los pecados y la herencia entre los santificados por la fe en mí” (Hech 26: 15-18). Según concluimos de estos textos, a San Pablo le fue asignada por Dios la misión de anunciar el Evangelio a todos los hombres, primero a los judíos y después a los gentiles.

San Pablo, al revelársele Jesús y comprender que era el Mesías glorificado, tuvo que cambiar radicalmente su manera de pensar como ferviente fariseo. Si antes consideraba que el camino para llegar a Dios era la Ley, ahora se convence de que la Ley sola no sirve, puesto que Jesús, el Mesías e Hijo de Dios, había sido condenado según la Ley, era maldito para la Ley (Cfr. Gal 3:13). Si antes pensaba que el verdadero Israel era el que descendía de Abrahán según la carne y cumplía la Ley, ahora entiende que el verdadero Israel son los seguidores de Jesús, con los que Jesús mismo se identifica (Cfr. Hech 9:5). En el camino de Damasco, al encontrarse con Cristo, San Pablo adquiere una nueva visión de los planes de Dios y esa visión será la base de su reflexión posterior y de su teología.

Inmediatamente después de su encuentro con Cristo, San Pablo se dirige a los judíos de Damasco (Cfr. Hech 9:20) y, cuando fue a Jerusalén, predicó a los helenistas, es decir, a los judíos de origen no palestino (Cfr. Hech 9:29). Sólo más tarde tuvo lugar en Antioquía su primer contacto con los gentiles, cuando ayudó a Bernabé en su obra evangelizadora (Cfr. Hech 11:25). Después, cuando el Espíritu Santo le designó, junto con Bernabé, para una misión especial, fue a Chipre y empezó a predicar en las sinagogas de Salamina (Cfr. Hech 13:5). Lo mismo hizo en compañía de Bernabé en Antioquía de Pisidia, y la misma conducta —empezar por la predicación en la sinagoga— mantuvo en Iconio, en Filipos, Tesalónica, Berea, Corinto, Éfeso y Roma. En Antioquía de Pisidia, Corinto y Éfeso se enfrentó con la obstinada oposición de los judíos y declaró que se iba a dedicar a los gentiles, como hizo de hecho, aunque no descuidó nunca el trato con los miembros de su pueblo, para los cuales siempre tuvo palabras de afecto (Rom 9: 1-5).

1.3.- La inculturación helénica

San Pablo optó por escribir directamente en griego las cartas dirigidas a las comunidades cristianas. Decisión lógica —ya que era la lengua de uso común para esos cristianos—, pero de indudable trascendencia para marcar nuevos caminos en la expresión del mensaje de la fe. El escrito más antiguo del Nuevo Testamento es posiblemente una carta suya, la Primera a los Tesalonicenses, redactada alrededor del 51-52 d.C., directamente en griego.

Conviene recordar que la mayor parte del Antiguo Testamento, donde se contiene el comienzo de la Revelación divina, fue escrito en hebreo, con algunos pasajes en arameo, y sólo en épocas cercanas a la era cristiana se redactaron algunos libros en griego. La gran tarea de verter la revelación bíblica en el contexto cultural griego, comenzada con la traducción del Antiguo Testamento (la versión de los Setenta), sería continuada y culminada con el Nuevo Testamento, cuyos libros fueron compuestos en esa lengua. Aquella decisión del Apóstol dio comienzo a la cultura cristiana en griego, destinada a perdurar siglos y a forjar el pensamiento cristiano.

1.4.- Cronología de la vida de San Pablo

No es posible establecer con absoluta exactitud la cronología de toda la vida de San Pablo, pues las principales fuentes para su conocimiento, sus cartas y los Hechos de los Apóstoles, no se preocupan excesivamente por ofrecer referencias temporales. Sin embargo, se pueden datar con cierta precisión los hitos más importantes de su vida.

Los estudiosos se inclinan a pensar que San Pablo nació en Tarso de Cilicia (Cfr. Hech 9:11) entre los años 5-10 d.C., pues Lucas le califica con el adjetivo “joven”, al relatar el martirio de San Esteban (Cfr. Hech 7:58), ocurrido no mucho tiempo después de la muerte del Señor el año 30.

Para la fecha de la aparición de Cristo cerca de Damasco las referencias principales están en la Carta a los Gálatas (Gal 2: 1-2 y 1: 14-21), donde San Pablo refiere que tres años después de recibir la llamada del Señor subió a Jerusalén (Cfr. Gal 1:18), y que volvió a hacerlo catorce años más tarde (Cfr. Gal 2:1). Teniendo en cuenta que la asamblea de Jerusalén ocurrió el año 48 o el 49, se piensa que la aparición cerca de Damasco debió de darse hacia el 32 o el 35.

El dato más firme para el establecimiento de fechas en su actividad apostólica lo ofrece una inscripción de Delfos, publicada en 1905, en la que se menciona a Junio Galión como procónsul de Acaya. Galión desempeñó ese cargo entre el año 51 y el 52. Según el relato de Hechos, San Pablo, estando en Corinto durante su segundo viaje misionero, fue llevado por judíos amotinados ante el tribunal de Galión, el cual, al ver que se trataba de cuestiones de la Ley judía, no quiso intervenir (Cfr. Hech 18: 12-17). La comparecencia de San Pablo ante Galión debió de ocurrir a fines del año 51 o poco después.

La cautividad de San Pablo en Cesarea la Marítima puede también datarse con cierta precisión. Según Hechos, San Pablo fue conducido de Jerusalén a Cesarea por orden del tribuno Claudio Lisias, para comparecer ante el prefecto Antonio Félix (Cfr. Hech 23:24-24:27). Durante el arresto de San Pablo en Cesarea, Antonio Félix fue sustituido por Porcio Festo. A pocos días de la llegada de Festo, San Pablo apela al tribunal de César (Cfr. Hech 25:11). ¿Cuándo ocurrieron estos sucesos? Los historiadores Tácito y Flavio Josefo, que se refieren al cambio de Félix por Festo, no son muy precisos, pero la mayoría de los estudiosos modernos se inclina por el año 60.

Hechos no habla de la muerte de San Pablo. Una antigua tradición, recogida en el siglo IV por Eusebio[2], dice que murió decapitado en Roma, durante la persecución de Nerón, la misma en la que Pedro fue crucificado (años 64-67). San Clemente Romano (hacia el 95), refiere que San Pablo “viajó hasta el extremo occidente”[3] antes de dar testimonio con la muerte. Los otros documentos antiguos que se refieren al posible viaje a España son más tardíos[4], e historiográficamente menos seguros. Por su parte, los análisis de Cartas y de Hechos no aportan datos en contra de esas antiguas tradiciones. Los cálculos de la edad que podría tener en su martirio oscilan entre los 55 y 60 años.

Resumiendo, podríamos hacer el siguiente cuadro esquemático:

  • Nacimiento: entre el 5 y el 10 d.C.
  • Conversión: entre el 32 y el 35.
  • Estancia de Damasco y en Arabia. Visita a los Apóstoles: hacia el 37.
  • Estancia en Antioquia: 43-44.
  • Primer viaje misional: 45-49.
  • Concilio de Jerusalén: 49.
  • Segundo viaje misional: 49-52.
  • Tercer viaje misional: 53-58.
  • Cautividad en Cesarea: 58-60.
  • Viaje a Roma: 60-61.
  • Cautividad en Roma: 61-63.
  • Posible viaje a España: entre el 63 y el 67.
  • Segunda cautividad en Roma: 65.
  • Muerte en Roma: hacia el 67, teniendo entre 55 y 60 años.

2.- Las comunidades y cartas paulinas

Las cartas de San Pablo, escritas a comunidades cristianas concretas, responden a necesidades específicas pero ofrecen unas perspectivas doctrinales que trascienden esos precisos momentos y les confieren un valor perenne. A la vez, proporcionan abundante información acerca de la actividad del Apóstol y de las circunstancias históricas en las que se desenvolvió. Con los datos que ofrecen, completados por aquellos recuerdos de su actividad que han quedado consignados en los Hechos de los Apóstoles, es posible seguir, al menos a grandes rasgos, las huellas de la acción de San Pablo en la historia del cristianismo naciente.

2.1.- Las comunidades paulinas

El Evangelio se difundió en un primer momento por la cuenca del Mediterráneo en el seno de las comunidades judías de la diáspora. Allí donde había judíos empezó a haber algunos cristianos. Se trataba al principio de ciudades importantes por ser encrucijadas de caminos, centros del comercio o capitales de regiones o provincias del Imperio. Pronto, antes del 50 d.C., hubo cristianos en Roma, Alejandría, Antioquía, Cesarea y Damasco.

San Pablo, en su labor evangelizadora, dedicó particular atención a las poblaciones donde confluían las vías de comunicación, y con ellas los intercambios comerciales y culturales. Tal es el caso de Tesalónica. Lo mismo se puede decir de Corinto y Éfeso, en las que el Apóstol se detuvo varios años y que estaban emplazadas en lugares estratégicos. De este modo el cristianismo podía difundirse con facilidad a las regiones vecinas.

Después de Jerusalén, la siguiente comunidad cristiana en orden de importancia residía en Antioquía. Por lo que podemos reconstruir a partir de los Hechos de los Apóstoles, se trataba de una comunidad cristiana en la que la mayor parte de sus miembros eran de origen pagano. Allí los creyentes en Cristo recibieron por vez primera el nombre de “cristianos” (Hech 11:26). Los antioquenos poseían un acentuado espíritu misionero y se sentían vinculados con lazos de fraternidad y solidaridad con la comunidad de Jerusalén (Cfr. Hech 11: 27-30).

Es precisamente desde Antioquía desde donde San Pablo realiza sus viajes apostólicos, narrados con gran detenimiento en el libro de los Hechos de los Apóstoles (Hech 13:1-28:31). El Apóstol, primero en el interior de Asia Menor (Galacia, Panfilia, Licaonia), y luego por el continente europeo (Tesalónica, Filipos, Atenas, Corinto), no se limitó a convertir y bautizar, sino que estableció comunidades estructuradas, con unos responsables al servicio de la instrucción cristiana, santificación y difusión del Evangelio.

Estas comunidades cristianas primitivas, salvadas las diferencias geográficas y étnicas, tienen caracteres comunes: en primer lugar, incluyen, en un plano de absoluta igualdad, a gentiles y judíos (Cfr. Gal 3:28); no sólo esto sino que también están en un plano de igualdad libres y esclavos, hombres y mujeres. Todos han sido rescatados por Cristo y gozan de la condición de hijos de Dios. Sobre esta base común descansan las otras propiedades de la vida de los cristianos.

2.2.- Las cartas paulinas

Las cartas de San Pablo responden a necesidades concretas de las comunidades por él fundadas, a la preparación de viajes que proyectaba hacer, a circunstancias personales de los destinatarios, etc. Por eso, lo que escribe en sus cartas no constituye un sistema de ideas o un cuerpo teológico estructurado, sino la vivencia del misterio de Cristo, que él quiere difundir por todo el mundo y que expone a las comunidades o personas a las que escribe. San Pablo sólo tiene un propósito: anunciar el Evangelio de Jesucristo que es “fuerza de Dios para la salvación de todo el que cree…” (Rom 1:16). Ésta será la doctrina que irá exponiendo en cada una de sus cartas desde distintos puntos de vista, atendiendo siempre a la situación y mentalidad de los destinatarios. El núcleo fundamental es en todas ellas el mismo: Jesucristo es el salvador del hombre y del mundo, de todo hombre —judío o gentil— y de la entera creación.

Desde el punto de vista histórico, hay datos para asegurar que, de entre las cartas que se conservan de San Pablo, la primera que escribió fue la dirigida a los tesalonicenses en el curso de su segundo viaje misionero (1ª Tesalonicenses), y que, después, en el tercer viaje escribió la Carta a los Gálatas, las dos dirigidas a los Corintios y la Carta a los Romanos. En cuanto a las demás, se discute en qué momento de la vida del Apóstol han de ser situadas con precisión.

La investigación histórica y literaria de las cartas que se han transmitido en torno a la figura del Apóstol ha puesto de manifiesto que algunas de ellas presentan unos rasgos específicos tan característicos que no permiten dudar seriamente de que tengan al propio San Pablo como autor. Se trata de la Carta a los Romanos, las dos dirigidas a los Corintios, Gálatas, Filipenses, la Primera a los Tesalonicenses y Filemón. En estas cartas la autenticidad paulina no ha sido discutida con argumentos de peso ni en la antigüedad ni en nuestros días. En cambio, la Segunda Carta a los Tesalonicenses, Efesios, Colosenses, las dos Cartas a Timoteo y la dirigida a Tito han suscitado en tiempos recientes opiniones confrontadas. Se discute hasta qué punto se puede afirmar que fueron redactadas personalmente por San Pablo o si más bien, aunque contengan doctrina paulina, la composición última debiera de ser atribuida a alguno de sus discípulos[5].

En mucha mayor medida se discute la relación con el Apóstol de la Carta a los Hebreos, ya que en ese caso ni siquiera figura su nombre en el encabezamiento, como sucede en las demás. En cualquier caso, la Iglesia ha recibido todas esas cartas como divinamente inspiradas, fuente de la Revelación cristiana de valor permanente, a la vez que las tiene como preciosos testimonios sobre la vida y el pensamiento del Apóstol, de sus colaboradores y de las primeras comunidades cristianas.

3.- Grandes temas doctrinales de las Cartas de San Pablo

Las cartas de San Pablo tienen una gran riqueza doctrinal. En las introducciones a las distintas cartas se irán señalando los rasgos más característicos de cada una de ellas. Sin embargo, hay algunos contenidos que reaparecen una y otra vez con formulaciones, ya sea análogas, ya complementarias, que conviene tener en cuenta desde el principio para entender bien a San Pablo. Nuestro cometido ahora, es presentar las líneas maestras de la doctrina expuesta en sus escritos.

3.1.- La resurrección de Cristo

La aparición de Cristo resucitado a San Pablo cerca de Damasco es la vivencia clave para la fe y para la enseñanza del Apóstol. Por lo demás, San Pablo sigue la predicación apostólica en la significación de la resurrección gloriosa de Jesús como prueba por excelencia de la verdad de lo que hizo y dijo. San Pablo explicita que la resurrección de Cristo es también la prueba de nuestra resurrección. El rito de la inmersión en el agua bautismal significa y produce nuestra muerte con Cristo al pecado, y la salida del agua, el nacimiento de la nueva criatura a la vida de la gracia y a la esperanza de la futura resurrección gloriosa (Cfr. Rom 6: 5-11).

3.2.- Jesucristo, el único salvador

Antes de su conversión, San Pablo compartía la concepción básica del judaísmo, a saber, que Dios había elegido a Israel como pueblo depositario de las promesas a los patriarcas, renovadas en la Alianza y la Ley de Moisés, y que la salvación residía en el cumplimiento de la Ley. No se habla en el epistolario ni en Hechos de qué modo esperaba San Pablo la liberación divina por medio del Mesías anunciado por los profetas. En cualquier caso, antes de la experiencia del camino de Damasco compartía la opinión de muchos de sus correligionarios de que Jesús el Nazareno no era el Mesías, sino que era tomado por tal por algunos judíos disidentes, lo cual constituía un peligro que debía ser combatido con brío en bien del judaísmo (Cfr. Hech 22: 3-5). Pero cuando se le reveló resucitado se produjo en San Pablo la súbita comprensión de la verdad: ¡Jesucristo vive! ¡Es el Mesías! Las gracias subsiguientes le hicieron profundizar en la fe: Jesús era el Hijo de Dios y San Pablo debía anunciarlo (Cfr. Gal 1: 15-16).

Lo que después predicó y escribió es la vivencia del misterio de Cristo. Su vocación divina era para anunciar la buena nueva, el Evangelio de Jesucristo, que es “fuerza de Dios para la salvación de todo el que cree” (Rom 1:16). Éste es el núcleo doctrinal que expondrá en sus cartas desde diversos enfoques. El mensaje de fondo es el mismo: Jesucristo es el único salvador de todo hombre, judío o gentil (Rom 3:22-23).

3.3.- El misterio salvífico

El “evangelio” de San Pablo es la proclamación del plan de Dios para la salvación de la humanidad. El designio fue anunciado en el Antiguo Testamento, por los profetas, pero sólo mediante Cristo ha sido revelado a los Apóstoles. San Pablo expresa el plan salvador de Dios en Cristo mediante varias fórmulas equivalentes: “misterio de Cristo”, “del evangelio”, “de Dios”, “de la fe”, etc., o simplemente “el misterio”, para indicar que ha estado escondido por los siglos hasta su revelación en Cristo. Lo que se le revela a San Pablo es precisamente que el misterio se ha realizado en Cristo. El evento de Damasco y las sucesivas gracias recibidas no significaban una nueva religión, sino la comprensión profunda de la única revelación, desde los patriarcas hasta su plenitud en Jesucristo.

3.4.- La divinidad de Jesucristo

En las cartas muestra con claridad que Jesús es el Hijo de Dios. Emplea diversos títulos, ya utilizados en la predicación apostólica: “el Señor”, “el Hijo de Dios”, “el Salvador”. Incluso en Rom 9:5 y Tit 2:13 le llama “Dios” (“Dios bendito”, “Gran Dios”). Y en Col 1: 15-17 habla de su preexistencia eterna antes de ser enviado al mundo, antes incluso de que el mundo existiera. Jesucristo es coeterno al Padre y enviado por Él, por amor a los hombres.

3.5.- La Encarnación del Hijo de Dios

El Hijo de Dios asumió nuestra existencia humana, “nacido de mujer, nacido bajo la Ley” (Gal 4:4), “se anonadó a sí mismo” (Fil 2:7), y venció al pecado en su propia carne (Cfr. Rom 8:3). De este modo, todos los elementos que esclavizaban a la criatura humana —pecado, carne, muerte, Ley— fueron vencidos por Cristo. Su muerte es la mayor demostración del amor de Dios por el hombre (Cfr. Rom 5:8). Cristo, al asumir la condición humana, se constituye en representante y cabeza de la humanidad, en el nuevo Adán (Cfr. 1 Cor 15: 20-22; Rom 5:14). La muerte de Cristo ha obtenido el perdón de los pecados y nos ha introducido en una vida nueva (Cfr. Rom 4:25).

3.6.- Justicia y justificación

San Pablo habla de la justicia de Dios. Con este término, se designa el poder salvífico de Dios a través de la obra redentora de Cristo, que alcanza al fiel mediante la adhesión por la fe en Jesús. El otro lado de la cara es la justificación, es decir, la nueva relación de la criatura humana con Dios, realizada por la gracia divina.

En el proceso de la justificación, según San Pablo, se pueden apreciar tres aspectos: Primero, la justificación se da por iniciativa divina, no por mérito de acciones humanas precedentes (Cfr. Rom 8: 29-30). Segundo, Dios quiere que todos los hombres se salven (Cfr. 1 Tim 2: 3-4). Tercero, aunque Dios toma la iniciativa y la parte principal en la justificación, cada hombre debe corresponder personalmente (Cfr. Rom 6: 17-18).

3.7.- La existencia cristiana en Cristo

Al adherirnos a Cristo por la fe somos hechos hijos de Dios: “Y, puesto que sois hijos, Dios envió a nuestros corazones el Espíritu de su Hijo, que clama: ¡Abbá, Padre! De manera que ya no eres siervo, sino hijo; y como eres hijo, también heredero por gracia de Dios” (Gal 4: 6-7). La vida en Cristo, o el vivir Cristo en el cristiano (Cfr. Gal 2: 19-20), se identifica con la filiación divina y con el don del Espíritu Santo, por el cual se nos ha infundido el amor de Dios (Cfr. Rom 5:5).

La dignidad del cristiano lleva consigo serias exigencias morales. La depravación moral de la sociedad greco–romana del siglo I exigía a los neófitos superar concepciones éticas y hábitos de conducta sumidos con frecuencia en el pecado. Era menester la gracia de Dios y la correspondencia humana (Cfr. 1 Cor 6: 9-11). San Pablo da también la razón teológica de la dignidad del cristiano al afirmar que su cuerpo es templo del Espíritu Santo (1 Cor 6:19).

3.8.- La Iglesia

De los hagiógrafos neotestamentarios, San Pablo es el que más veces y más profundamente sondea el ser de la Iglesia. La penetración de San Pablo en este misterio comienza ya en el momento de su conversión, cuando oyó del mismo Jesús, que se le aparece resucitado en el camino de Damasco, la misteriosa identidad entre Cristo y los cristianos: “Saulo, Saulo, ¿por qué me persigues?” (Hech 9:4). A esta revelación primera y directa se irán añadiendo otras revelaciones y otras experiencias, que irán completando y ahondando su visión del misterio de la Iglesia.

Aunque en sus cartas, a veces, se designa por iglesias las comunidades cristianas locales o regionales (Cfr. 1 Tes 1:1; 2 Cor 1:1), ya en la primera etapa, el Apóstol tiene clara conciencia de que la Iglesia es una y única: no hay más que una Iglesia. Y junto a las notas de unidad de la Iglesia y de unión de los cristianos con Cristo y entre sí, encontramos la concepción, profundamente arraigada, de que la Iglesia es Cuerpo de Cristo y Pueblo de Dios (Cfr. Rom 12;5; 1 Cor 10:16…). Se subraya así la relación profunda y misteriosa de la Iglesia con Cristo, que convierte a la Iglesia en instrumento universal de salvación (Cfr. Ef 3: 9-11).


[1] Las introducciones a cada evangelio y cartas del Nuevo Testamento están tomadas de la Sagrada Biblia, Ed. Eunsa, Navarra y de la Introducción a la Biblia de A. Robert y A. Feuillet, Ed. Herder, Barcelona 1967.

[2] Eusebio de Cesarea, Historia Ecclesiastica 2.25.4-8.

[3] San Clemente Romano, Carta a los Corintios 5,7.

[4] Fragmento Muratori, hacia el año 180.

[5] En la introducción a cada una de las cartas se habla de modo más específico sobre este particular.

https://adelantelafe.com/introduccion-a-los-escritos-de-san-pablo/

Comentarii închise la Introducción a los escritos de San Pablo

Din categoria Informatii

Cartea adevarului – 5 vol

”… în curând ultima Cale care vă va duce la Fiul meu în aceste timpuri din urmă, va fi prin Cartea Adevărului.”
(MDM 24.01.2014)

”… această Carte a Adevărului este cea mai importantă informație pe care am primit-o din Ceruri, de la Biblie încoace. Cartea Adevărului ne-a fost dată doar pentru că Dumnezeu ne iubește. După cum știți Cartea Adevărului a fost menționată în Biblie și de aceea este atât de importantă, e cea mai importantă profeție a timpurilor din urmă, care a fost promisă în cartea lui Daniel. Se vorbește de ea și în Cartea lui Ioan evanghelistul, în Apocalipsă, e important să ne dăm seama cât de puternică e această profeție. … trebuie să prețuim această Carte a Adevarului și s-o vedem drept ceea ce este ea cu adevărat. E foarte important să înțelegem cât de puternică e Cartea Adevărului. Ea ne e dată pentru timpurile din urmă, ne e dată ca să ne ajute să supraviețuim în aceste timpuri din urmă. De ce se pune problema să supraviețuim? Pentru că e timpul în care diavolului i s-a dat cea mai mare putere.” (seminar CA)

37202255_1056229181194538_6985350598514180096_n.jpg

Comentarii închise la Cartea adevarului – 5 vol

Din categoria Informatii

Transcrierea Seminarului Cartea Adevărului din 22 iunie 2018

Seminar
Cei cinci pași ai Spiritualității Cărții Adevărului

Fragment din transcriere:
Dumnezeu Tatăl i-a spus Mariei Divinei Milostiviri: ”Spune oamenilor din România cât de mulțumit sunt de grupurile lor, ale Cruciadei de rugăciune. Oare nu știu ei că rugăciunile schimbă și atenuează multe lucruri? Nu știu ei că fiecare rugăciune pe care o spun este ascultată? Spune-le că Eu sunt Tatăl lor și sunt mulțumit de grupurile lor, ale Cruciadei de rugăciune.” … El a creat aceste grupuri ca să salveze suflete, să salveze sufletele care nu vor să fie salvate; cât de puternice sunt aceste grupuri ale Cruciadei de rugăciune, ale rămășiței armatei. Dacă ați ști cât de puternici sunteți! Dumnezeu Tatăl spune ”Dacă ați ști cât de puternici sunteți” …

Comentarii închise la Transcrierea Seminarului Cartea Adevărului din 22 iunie 2018

Din categoria Informatii

Fostul bancar al Vaticanului: „colapsurile sunt planificate pentru a conduce la o Nouă Ordine Mondială”

Fostul bancar al Vaticanului, colapsurile sunt planificate pentru a conduce la o Nouă Ordine Mondială
Oligarhii occidentali au planificat prăbușirea demografică a Occidentului pentru a produce o criză economică, în scopul de a conduce la o Nouă Ordine Mondială, a declarat Ettore Gotti Tedeschi, fostul președinte al Băncii Vaticanului, în timpul unui discurs la prima Conferință a Academiei pontificale pentru viață ”Ioan Paul II” .
Potrivit LifeSiteNews.com (9 iulie) este ”de neconceput“, pentru Gotti, faptul că factorii de decizie de Vest nu ar fi știut ce au creat prin refuzul vieții (avort) și legea naturală (ideologia gay).
Catastrofele economice, geo-politice și sociale scontate, ar trebui să ”convingă“ Occidentul să accepte eliminarea suveranității naționale și instituirea ”ecologiei gnostice“ ca ”religie universală“.
Pentru Gotti, cauza reală din spatele acestor flageluri este ”colapsul nașterilor” din Occident.
Potrivit lui Gotti, autorii colapsului consiliază în prezent, de asemenea, și ”capul bisericii“, [adică pe Papa Francisc].
Gotti îi consideră „profeți gnostici” și îi numește pe Paul Ehrlich, Jeffrey Sachs și fostul secretar general al ONU, Ban Ki-Moon.
Gnosticismul modern este o ideologie, care are ca scop înlocuirea realității cu ideologia.

https://gloria.tv/article/XwfmEommcZQR4fUChNuHiYMeL

Comentarii închise la Fostul bancar al Vaticanului: „colapsurile sunt planificate pentru a conduce la o Nouă Ordine Mondială”

Din categoria Informatii

Novena la Sf Benedict

Sf. Benedict – călugăr
n.: 480, Norcia, Umbria, italia
d.: la 21 martie 543/547, Monte Cassino, Italia
sărbătorit în: 11 iulie (latin), 14 martie (bizantin)

Novenă:
Rugaciunea zilnica
Slavite Sf. Benedict, care ne-ai invatat calea spre perfectiune prin practicarea mortificarii, a smereniei, a ascultarii, a rugaciunii, a tacerii si a ruperii de lume, ingenunchez la picioarele tale si te rog smerit sa-i iei nevoile mele de azi sub protectia ta speciala (aici spuneti ce anume cereti). Vorbeste-i despre ele Binecuvantatei Fecioare Maria si aseaza-le in fata Tronului lui Isus. Nu inceta a mijloci pentru mine pana ce nu mi se indeplineste cererea. Mai presus de toate, dobandeste-mi harul de a-L intalni pe Dumnezeu de fata cu tine, cu Maria si toti ingerii si sfintii, pentru a-L lauda pentru Eternitate. O, puternice St. Benedict, nu ma lasa sa-mi pierd sufletul, ci dobandeste-mi harul de a-mi castiga calea spre ceruri, unde sa venerez si sa ma bucur de preasfanta si slavita Treime in vecii vecilor. Amin.

Prima zi
Ti-ai petrecut tineretea in universitate, invatand pentru a fi cineva in aceasta lume, dar toate acestea le-ai lasat in urma, inspirat de Sfantul Duh, pentru a cauta singuratatea in muntii din Subiaco, Italia. Ai locuit intr-o pestera si ai supravietuit mancand ierburi si ce mai puteai gasi in acei munti. L-ai cautat pe Dumnezeu si L-ai gasit. Inspira-ne, Sf. Benedict, sa intelegem ca Dumnezeu este in noi, si ca nu ne putem intalni cu El decat in linistea inimilor noastre. Fa-ne sa vedem ca zgomotul din noi ne tine departe de Dumnezeu – zgomotul ambitiilor noastre, al dorintei de avere si de marire. Oriunde ne-am afla putem potoli acest zgomot. Ajuta-ne, iubite Sfint, sa dobandim liniste inauntrul nostru. Amin.
Rugaciunea zilnica
(3) Tatal Nostru, (3) Bucura-te, Marie, (3) Slava Tatalui,
Sfinte Benedict, roaga-te pentru noi

Ziua a doua
Ai atras ucenici carora le-ai daruit o Regula cunoscuta pentru moderatia ei. Tu, Sf. Benedict, ai devenit parintele multor manastiri si a multor calugari prin aceasta Regula, in care ai subliniat ca viata in manastire este pentru cei care vor sa-si schimbe obiceiurile rele in obiceiuri bune. Fa-ne sa ne vedem propriile obiceiuri rele si da-ne inspiratia sa nu ne obisnuim cu ele. Obiceiurile noastre rele, iubite sfinte, ne tin departe de Isus si sadesc in noi puterea pacatului. O, iubite Sf. Benedict, ajuta-ne sa lucram la transformarea obiceiurilor noastre rele. Amin.
Rugaciunea zilnica
(3) Tatal Nostru, (3) Bucura-te, Marie, (3) Slava Tatalui,
Sfinte Benedict, roaga-te pentru noi.

Ziua a treia
O, iubite Sf. Benedict, Datorita lucrului tau ca parinte al manastirilor, anumiti oameni rai au vrut sa te otraveasca. N-ai vrut sa renunti la idealurile monastice bazate pe tacere si mortificatie; in plus spre uimirea lor, ai baut otrava pe care ti-au dat-o si n-ai patit nimic. Isus te-a aparat. Traim astazi intr-o lume care este foarte otravita de poluare si de degradarea padurilor si marilor noastre. Fa-ne sensibili la prezenta acestor otravuri si da-ne intelepciunea de a nu fi orbiti de progres si de perspectiva de a face usor bani. Inspira-ne sa contribuim cu partea noastra pentru a face din lumea noastra un loc de trai mai bun. Amin.
Rugaciunea zilnica
(3) Tatal Nostru, (3) Bucura-te, Marie, (3) Slava Tatalui,
Sfinte Benedict, roaga-te pentru noi.

Ziua a patra
O, iubite Sf. Benedict, ai inteles ca a te ruga inseamna a te bucura de prezenta Domnului, a simti mana Lui iubitoare in luptele noastre de zi cu zi. Cand lucrai la camp, inima ta canta imnuri pentru Creator si-i oferea tot timpul rugi de multumire. Fie sa te putem imita in nesfarsita ta rugaciune catre Cel Preainalt; oriunde am merge si orice am face, ajuta-ne sa ni-L amintim pe Isus si sa-i aratam recunostinta noastra. Amin.
Rugaciunea zilnica
(3) Tatal Nostru, (3) Bucura-te, Marie, (3) Slava Tatalui,
Sfinte Benedict, roaga-te pentru noi.

Ziua a cincea
O, iubite Sf. Benedict, in ciuda saraciei materiale, te-ai gandit intotdeauna la cei saraci si nevoiasi. Din putinul pe care-l producea manastirea ta, imparteai bucuros celor saraci care bateau zilnic la usa ta. Datorita tie, cei flamanzi se indestulau intotdeauna. Ajuta-ne ca sa putem invata din caritatea ta si sa deschidem usile noastre catre cei defavorizati. Inspira-ne sa intelegem ca expresia cea mai buna a credintei noastre este ajutorul pe care-l dam celor nevoiasi. Amin.
Rugaciunea zilnica
(3) Tatal Nostru, (3) Bucura-te, Marie, (3) Slava Tatalui,
Sfinte Benedict, roaga-te pentru noi.

Ziua a sasea
O, iubite Sf. Benedict, ne-ai aratat ca, daca vrem sa fim aproape de Dumnezeu, trebuie sa fim in stare sa ne disciplinam. I-ai invatat pe cei ce te-au urmat cum sa-si mortifice simturile, cum sa-si controleze patimile si gandurile, in asa fel incat Isus sa poata locui in inimile si mintile lor. Ai subliniat ca sfintenia incepe in mintea noastra atunci cand suntem in stare sa distingem gandurile impure ce ne conduc spre pacat. Iti cerem ajutorul, Sf. Benedict, ca sa avem puterea sa nu lasam aceste ganduri pacatoase sa ne influenteze si nici sa nu le intretinem. Calauzeste-ne catre purificarea mintii si a inimii. Amin.
Rugaciunea zilnica
(3) Tatal Nostru, (3) Bucura-te, Marie, (3) Slava Tatalui,
Sfinte Benedict, roaga-te pentru noi.

Ziua a saptea
O, iubite Sf. Benedict, i-ai invatat pe cei ce te-au urmat sa primeasca oaspetii cu bratele deschise, ca si cum l-ar fi primit pe Cristos insusi. Regula ospitalitatii tale a facut sa-i tratezi cu respect pe straini si sa le oferi caldura ospitalitatii tale. Invata-ne sa fim primitori in casele noastre, sa ne tratam oaspetii cu respect, ca ei sa simta caldura imbratisarii lui Cristos. Invata-ne sa fim receptivi si intelegatori fata de nevoile celorlalti, astfel ca oaspetii nostri sa simta cu usurinta ca suntem cu adevarat interesati de bunastarea si binele lor. Fa din casele noastre un loc in care cei plini de tristete sa gaseasca alinarea suferintelor. Amin.
Rugaciunea zilnica
(3) Tatal Nostru, (3) Bucura-te, Marie, (3) Slava Tatalui, Sfinte Benedict, roaga-te pentru noi.

Ziua a opta
O, iubite Sf. Benedict, pentru tine cea mai inalta forma de rugaciune este sa ingenunchezi in liniste si, spunand doar un cuvant, sa intri in legatura cu Isus Insusi. Ai infiintat manastiri, ca ele sa devina leaganul contemplativilor, oameni ce pronunta numele tau in tacere si traiesc prezenta ta in inimile lor. Invata-ne acest fel de rugaciune, in care prezenta ta devine totul. Fa-ne sa devenim contemplativi, care isi pun credinta cea mai tare in Isus si care cred cu adevarat ca Imparatia Domnului este deja in mijlocul nostru. Amin.
Rugaciunea zilnica
(3) Tatal Nostru, (3) Bucura-te, Marie, (3) Slava Tatalui, Sfinte Benedict, roaga-te pentru noi.

Ziua a noua
O, iubite Sf. Benedict, i-ai invatat pe cei ce te-au urmat sa se minuneze mereu de Creatie. Ajuta-ne sa nu pierdem din vedere aceste minuni in tot ceea ce facem si ca intotdeauna sa multumim Domnului. Fie ca tragediile si tristetile acestei vieti sa nu ne faca pesimisti sau inchisi in noi; ajuta-ne sa descoperim ca toate problemele sunt incercari si ca viitorul este intotdeauna luminos si promitator, in ciuda lucrurilor triste pe care le vedem in jurul nostru. Da-ne energia sa muncim din greu, pentru ca vointa lui Dumnezeu sa prinda radacini in casele si societatile noastre. Amin.
Rugaciunea zilnica
(3) Tatal Nostru, (3) Bucura-te, Marie, (3) Slava Tatalui, Sfinte Benedict, roaga-te pentru noi.

Comentarii închise la Novena la Sf Benedict

Din categoria Informatii

Episcopul Schneider – Conciliul Vatican II este unul problematic în sine

Episcopul Athanasius Schneider a vorbit despre ceea ce toată lumea știe: Conciliul Vatican II (1962-1965) nu a fost doar interpretat greșit, ci există „unele afirmații problematice ale Consiliului însuși.”
Vorbind cu CatholicWorldReport.com (6 iulie), Schneider critică „textele ambigue” din textele Consiliului, din cauza cărora „se produc multe erori.”
Vorbind despre viitorul Sinod al Tineretului, Schneider se teme că documentul de lucru al Vaticanului „a acceptat terminologia propagandistică” a ideologiei homosexuale. Acesta este „contrar rațiunii sănătoase și a legii revelate a lui Dumnezeu”, adaugă Schneider.
El se teme de faptul că sinodul va fi folosit ca instrument de promovare a „ideologiei homosexuale, care a cucerit aproape întreaga lume”.

https://gloria.tv/article/Q8aJdLGDiCAB3uQS6rra7ida7

Comentarii închise la Episcopul Schneider – Conciliul Vatican II este unul problematic în sine

Din categoria Informatii

video 50 min în romana – Aparițiile de la Garabandal

Un documentar (54 min., in limba romana) legat de aparițiile Fecioarei de la Garabandal, Spania (1961-1965).
contine si:
– o scurta inregistrare audio, originala, a doua dintre fete spunand rozarul in timpul extazului;
– marturia lui Joey Lomangino (nevazatorul);

si multe alte detalii interesante (când ieșeau din Biserică, fetele mergeau cu spatele, ca să nu-i întoarcă spatele lui Isus)

Pe data de 18 iunie 1965, Conchita a primit si ultimul mesaj pentru omenire:

“De vreme ce primul mesaj nu a fost satisfacut si nu a fost facut cunoscut in intrega lume, va spun ca acesta este ultimul. Inainte potirul se umplea, dar acum da pe dinafara. Multi cardinali, episcopi si preoti sunt pe drumul pierzarii si ei atrag multe suflete cu ei. Euharistiei i se acorda tot mai putina importanta. Noi ar trebui sa evitam mania lui Dumnezeu asupra noastra, prin faptele noastre bune. Daca cereti iertare cu suflet sincer, Dumnezeu va va ierta. Sunt eu mama voastra, care prin mijlocirea Arh. Mihail, va cer sa va indreptati vietile. Voi sunteti déjà la ultimele avertismente, va iubesc mult si nu doresc condamnarea voastra. Cereti cu sinceritate si vi se va da. Ar trebui sa faceti sacrificii mai multe. Ganditi-va la patimile lui Isus.”
„În timp ce mulți dintre loialii Mei credincioși sunt atenți acum la schimbările care vin, sunt atât de mulți cei pe care nu îi interesează deloc avertismentele date lumii de către Iubita Mea Mamă până acum. Profețiile de la Garabandal vor deveni acum realitate.” (din mesajul dat MDM în 31 mai 2011)

Comentarii închise la video 50 min în romana – Aparițiile de la Garabandal

Din categoria Informatii

Ce ar spune Sfântul Toma de Aquino despre criza refugiaților?

Criza refugiaților islamiști: bunul samaritean sau răspunsul macabeilor? Sau amândouă?

Noi, creștinii, dezbatem între noi dacă avem sau nu o datorie morală de a primi refugiați care vin din națiunile musulmane.
Articolul de mai jos nu este corect politic (politically correct) și spune lucruri care v-ar putea șoca. Vă rog să citiți întreg articolul până la ultimele două paragrafe, înainte de a emite o judecată sau de a scrie comentarii incendiare. Acesta ar putea fi unul dintre cele mai clare lucruri pe care le-ați citit pe această temă, deoarece se bazează pe etica virtuții, a lui Toma de Aquino – ceva, în general, ignorat în zilele noastre.
Suntem bunii samariteni?
Creștini fiind, ne amintim de parabola Domnului nostru despre Bunul Samaritean, care povestește cum aparent religioșii clerici (preotul și levitul) au trecut pe lângă omul rănit de pe drum, și cum samariteanul s-a dovedit a fi „aproapele său” și s-a îngrijit de el. Isus îi mustră pe ipocriții religioși și îl felicită pe bunul samaritean.
Când vine vorba de criza refugiaților, niciunul dintre noi nu vrea să fie ipocritul care își întoarce pașii spre partea opusă a drumului pentru a evita îngrijirea victimei rănite.
Sau suntem bunii macabei?
Între timp, dacă sunteți catolici, ați ascultat cartea Macabeilor , în lecturile zilnice din Liturghie. Aceste lecții biblice povestesc cum Mattathias împreună cu fiii și tovarășii lui macabei au folosit cu dreptate violența fizică împotriva opresorilor lor politici, grecii seleucizi care foloseau în mod activ forța pentru a submina conștiința și convingerile poporului lui Dumnezeu.
Deci, care dintre ei suntem noi?
Suntem samaritenii care îngrijesc sau luptătorii macabei?
Teologia politică catolică a Sfântului Toma de Aquino ne poate ajuta în această chestiune:
În primul rând haideți să suspendăm toate pornirile emoționale și să cădem de acord, cu calm, asupra câtorva puncte logice pentru a fi pe aceeași lungime de undă:
În Summa teologiae, Toma de Aquino plasează politica sub virtutea civică a patriotismului, care este ea însăși o sub-virtute a dreptății. Discuția noastră nu este în ultimă instanță despre „politică”, ci despre îndatoririle virtuoase ale dreptății față de Dumnezeu, familia noastră, națiunea noastră și întreaga omenire (în această ordine).
Pentru Toma de Aquino, toate legile politice omenești trebuie să fie: 1) în acord cu rațiunea; 2) publicate sau promulgate; 3) de autoritate politică de drept; și pentru binele comun (vezi STh q.90, aa.1-4). Dacă o lege politică are omisiuni în oricare dintre aceste patru atribute, atunci, pentru Toma de Aquino, ea nu este deloc o lege.
Datoria magistraților politici (Republica sau Regatul) este, prin virtutea justiției, diferită de datoria persoanei civile. Cetățenii nu sunt judecători de facto, soldați, ofițeri de poliție sau legiuitori (STh q 90, a. 3).
Musulmanii afirmă în mod explicit că Mohamed este Ultimul Profet al lui Dumnezeu.
Musulmanii afirmă în mod explicit că Domnul nostru Isus Cristos, cu siguranță, nu este Fiul lui Dumnezeu.
Aceste două afirmații musulmane îi pun pe toți musulmanii în contradicție teologică implicită sau explicită cu creștinii care îl mărturisesc pe Isus Cristos ca Fiul lui Dumnezeu și, prin urmare, concluzionează că Mohamed a fost un profet fals.
Pentru musulmanii sunni (majoritatea musulmanilor), mandatul de a construi legea Shariei în fiecare guvern uman este o doctrină a credinței. Musulmanii trebuie, în acord cu conștiința lor, să urmeze această credință teologică conform căreia legea Shariei trebuie promulgată în fiecare societate umană (Anglia, Franța, Polonia, SUA, Mexic etc.)
Deci, cum se aplică aceasta refugiaților din națiunile islamice?
Ținând cont de punctele logice de mai sus, începem să descoperim câteva concluzii logice:
Musulmanii sunt obligați de conștiință sa înființeze legeaShariei în națiunea voastră. Acesta este un lucru rău pentru creștinii botezați. În cel mai bun caz, înseamnă a fi impozitat cu o rată mai mare (taxa musulmană jizya pentru creștini). În cel mai rău caz, înseamnă moarte.
Dacă trăiți într-o democrație, o majoritate politică islamică de 51% va permite ca „noi poporul” să promulgăm legea Sharia. Ei își urmează conștiința și credințele religioase în această chestiune. Ei vor face acest lucru la fel cum au făcut-o în orice altă comunitate unde au format majoritatea (Mecca, Palestina, Egipt, Siria etc.)
Este o datorie de dreptate pentru poporul creștin să se străduiască să împiedice promulgarea unor legi false (și anume cele care contravin rațiunii sau binelui comun). Creștinii sunt chemați să fie activi din punct de vedere politic și să susțină binele comun și dreptul natural.
Deși avem datoria creștină de a avea grijă de refugiat, de bolnavi, de victime și de cei răniți, avem o datorie comună mai mare prin dreptate, de a păstra mai întâi statul de drept și libertatea noastră religioasă.
Vedem acest principiu în lecturile noastre biblice. Când este vorba despre samaritean, el e îndreptățit să se îngrijească de victimă. Cu toate acestea, atunci când vine vorba de națiune și de amenințarea terorismului (grecii seleucizi), legile false și pericolul asupra copiilor, militarilor și păcii civice, noi (ca Macabeii) avem obligația politică de a rezista, proteja și de a expulza … pentru binele comun.
Analogia cu o casă familială
Eu sunt capul unei gospodării. Câștig un venit pentru a-mi hrăni soția și copiii. Cu surplusul meu, mă îngrijesc de orfani, văduve, biserică, cauzele pro-viață, mamele singure și alte apostolate pe care simt că Dumnezeu m-a chemat să le sprijin.
Justiția și caritatea îmi cer să mă preocup de cei mai puțin norocoși și este o credință catolică faptul că mântuirea noastră depinde de modul în care îi tratăm pe cei flămânzi, goi, fără adăpost și bolnavi.
ÎN PLUS….
Nu sunt obligat să-i iau pe cei fără adăpost în casa mea și să-i las să se culce în dormitorul fiicei mele noaptea. Nu sunt obligat nici de justiție nici de caritate să îi dau celui fără adăpost drept de vot asupra deciziilor mele financiare. El nu are dreptul să aleagă ce să conțină cina mea. Omul fără adăpost nu primește (prin caritatea mea) dreptul ca eu să-l susțin continuu. Omul fără adăpost nu poate împărți patul cu soția mea când eu călătoresc. Nici nu poate pretinde un drept asupra lucrurilor care aparțin copiilor mei.
Din moment ce trăim într-o democrație („noi poporul”), refugiații politici dobândesc de facto o doză de autoritate politică asupra legilor noastre, impozitelor, finanțelor, vacanțelor religioase și organismelor legislative.
Acest principiu se aplică în mod universal refugiaților. Aceasta se aplică și mai mult atunci când refugiatul, în conștiința sa, crede că este obligat din punct de vedere moral să introducă și să voteze pentru consacrarea legii Sharia.
Există și o problemă suplimentară, și anume că 5% -20% din musulmanii sunt considerați „radicalizați”, ceea ce înseamnă că ei sunt conștient dispuși să folosească tactici teroriste pentru a-și promova viziunea musulmană asupra lumii occidentale. Dacă știți că 10% din bomboanele de Halloween ale copilului dvs. au fost otrăvite, ați permite copilului dvs. să consume oricare dintre acestea?
Deci, ce ar spune Toma de Aquino?
Mi-e teamă că el ar fi mult mai aspru decât s-ar aștepta majoritatea dintre noi.
Toma prețuiește atât de mult „binele comun”, sub virtutea justiției politice, încât promovează în mod deschis armele și pedeapsa capitală împotriva celor care sunt „periculoși și contaminanți” în mod public.
Binele comun este pacea societății, astfel încât viața și credința să poată să prospere. Bebelușii se pot naște și au o viață fericită. Bunicii pot îmbătrâni împreună. Oricine dorește să distrugă binele comun ar trebui să fie, potrivit lui Toma, distrus.
Toma de Aquino susținea de asemenea că oricine a instigat „pericolul pentru comunitate” sau mișcările eretice este vrednic de pedeapsa cu moartea:
„Prin urmare, dacă un om este periculos și contaminant pentru comunitate, datorită unui anumit păcat, este meritoriu și avantajos să fie ucis pentru a proteja binele comun.” STh II-II q. 64, a. 2.
Este permis să ucizi un criminal dacă acest lucru este necesar pentru bunăstarea întregii comunități. Cu toate acestea, acest drept aparține doar celui căruia îi este încredințată întreaga comunitate – așa cum medicul poate tăia un membru infectat, deoarece i s-a încredințat îngrijirea sănătății întregului corp. STh II-II q. 64, a. 3.
Nu aveți nicio îndoială că Toma de Aquino ar fi afirmat că națiunile creștine ar trebui să primească refugiați creștini, dar să refuze refugiații musulmani de dragul justiției naționale și al binelui comun. Declarația oficială a credinței musulmanilor neagă legea naturală (de exemplu, poligamia), libertatea religioasă (de exemplu, Sharia) și, implicit, doctrina lui Muhammad și exemplul violenței politice.
Care este răspunsul nostru catolic? Samariteanul folosește hotelul.
Noi creștinii ar trebui să fim generoși cu ajutor umanitar față de musulmani și de toți oamenii. Ar trebui să trimitem bani și resurse celor care au fost deposedați. Ar trebui să fim iubitori și generoși cu musulmanii. Bunătatea aduce convertire și înțelegere. De asemenea, ar trebui să încercăm să răsturnăm Statul Islamic și să eradicăm terorismul în țările noastre și în țările islamice.
Țineți minte bunul samaritean! El nu a luat victima de pe marginea drumului să o ducă cu el. Mai degrabă, bunul samaritean a dus victima la un hotel și a plătit pentru el ca să fie îngrijit. Bunul samaritean a fost bun și a fost lăudat de Cristos. Bunul samaritean a făcut ceea ce trebuia: a acordat ajutor umanitar.
Nu ne este cerut de Cristos să luăm victime care se opun credinței și modului nostru de viață și să le facem moștenitori politici. Nu trebuie să îi luăm în casele noastre.
Dar suntem obligați să îi ajutăm. Și dacă teroriștii folosesc caritatea noastră ca o pretenție pentru a ne răni, atunci, după cum spune Toma de Aquino, ei ar trebui să fie rapid distruși.
Sfinte Toma de Aquino, roagă-te pentru noi.

Taylor Marshall

si un filmulet

Comentarii închise la Ce ar spune Sfântul Toma de Aquino despre criza refugiaților?

Din categoria Informatii