„Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta”

Celor care cred ca un papa nu poate gresi, deoarece este succesorul Domnului nostru Isus Cristos, le reamintim ca in Constitutia dogmatica Pastor Aeternus a Conciliului Vatican I se afirma clar : „Caci Sfantul Duh a fost promis succesorilor lui Petru nu pentru ca, prin revelatiile sale, sa fie facuta cunoscuta vreo doctrina noua, ci pentru ca, prin ajutorul sau, ei sa poata pastra si sa expuna fidel revelatiile sau depozitul de credinta transmisa prin apostoli”

Insusi Petru, primul papa, a gresit, si de aceea anticipand, Domnu i-a zis „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei Întoarce la Dumnezeu, să Întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:31,32)

Credinta catolica nu este ceva reinventat de fiecare papa in parte dupa opiniile, predilectiile si capriciile sale. Papa este doar o masura a invataturii care trebuie sa fie in mod formal in acord cu „credinta data sfintilor o data pentru totdeauna „

Mai mult ca niciodata, sa ne rugam pentru Biserica. „Cel care crede ca sta in picioare, sa aiba grija sa nu cada” (I Cor. 10:12)

Pr. Brian W. Harrison: Revoluția pastorală a Papei Francisc contrazice 2000 de ani de tradiție

„Se așteaptă de la noi să credem că doar Papa Francisc are dreptate în această privință, și că toți predecesorii lui, inclusiv Papa Emerit Benedict al XVI-lea, care este încă în viață, și Catehismul promulgat de Sf. Ioan Paul al II-lea, s-au aflat în eroare și au fost ‘nemilostivi’, nepermițând nicio excepție în această privință? De ce am crede una ca asta? Nu pare a fi mai probabil că doar un singur Papă se află în eroare, și că toți celelalți câteva sute de Papi au avut dreptate?”

Fragment din aticolul:

Pr. Brian W. Harrison: Revoluția pastorală a Papei Francisc contrazice 2000 de ani de tradiție

O înțelegere și o evaluare așa cum se cuvine a acestui lung document va necesita timp îndelungat, studiu și reflecție combinată cu rugăciune. Dar este deja destul de clar, din anumite pasaje cheie care, într-un limbaj formulat cu grijă și a cărui plauzibilitate este sporită cu ajutorul unor citate selective și înșelătoare luate din magisteriul anterior și din Sf. Thoma d’Aquino, că Sfântul Părinte introduce, pe nesimțite, o revoluție profundă în însăși inima învățăturii morale și practicii pastorale/sacramentale a Bisericii Catolice. El nu repudiază în principiu adevărul obiectiv al vreunei dogme revelate sau norme morale; dar, la nivelul practicii, mută accentul de pe standardele obiective ale comportamentului bun sau rău, punându-l pe presupusa sinceritate subiectivă și pe conștiința individuală. Astfel, în numele ‘milostivirii’ lui Christos, exortația tinde să minimalizeze gravitatea păcatului, în loc să mențină acea incomodă tensiune bipolară dintre cele două, pe care o găsim incorporată în Evanghelii.
Să fim sinceri, AL ne prezită un mare număr de observații și recomandări valoroase și oportune în ceea ce privește căsătoria și viața de familie în vremurile noastre tulburi și, lucru demn de remarcat, o frumoasă meditație despre învățătura Sf. Paul despre adevărata natură a iubirii (1 Cor. 13). Dar aceste aspecte pozitive ale exortației sunt depășite în importanță, din păcate, de ruptura temerară a lui Francisc cu învățătura și disciplina tuturor predecesorilor săi, în ceea ce privește grija pastorală și statutul eclesial al catolicilor care trăiesc în relații sexuale ilicite.
Tendința de a acoperi cu cuvinte păcatele grave împotriva castității ajunge să fie evidentă mai întâi în tratamentul foarte defectuos – sau, mai degrabă, în absența acestuia – pe care acest document îl aplică contracepției.
[…]
El [Papa] nu face mai mult decât să afirme că “uzul metodelor bazate pe legile naturii și pe incidența fertilității trebuie promovate”; dar nu adaugă și faptul că metodele contraceptivenu trebuiesc “promovate”, și nici că ele trebuie dezaprobate ca intrinsec și grav imorale.Astfel, conștințele majorității cititorilor AL care practică contracepția îi vor liniști, în loc să-i mustre, [în lumina] cuvintelor Papei și omisiunilor lui semnificative.
[…]
Mai apoi, observăm un tratament foarte defectuos al educației sexuale. În cele șase paragrafe ale AL (280-285) dedicate acestui subiect, nu găsim nici măcar o mențiune, fie ea și în treacăt, a învățăturii constante a Bisericii despre răspunderea primară a părinților în această privință (cf., de pildă, Familiaris Consortio 37 și documentul din 1995 al Consiliului Pontifical pentru Familie, “Adevărul și semnificația sexualității umane”).
[…]
Dar cel mai tulburător aspect al AL este tratamentul celor care trăiesc în uniuni sexuale iregulare. Acest subiect este discutat în mare detaliu în Cap. 8 al exortației. Nu puțini dintre bine-cunoscuții campioni ai papalității (printre ei numărându-se Robert Moynihan și George Weigel) se grăbesc să ne asigure că documentul nu conține “nicio schimbare de doctrină”. Dar lucrurile pur și simplu nu stau așa. Doctrina – care include chestiuni care țin de legea divină – poate fi schimbată nu doar atunci când este contrazisă direct și explicit, ci și atunci când este subminată printr-o schimbare radicală a disciplinei, care este inseparabilă de ea atât din punct de vedere logic, cât și practic. Iar acest tip de schimbare revoluționară se ascunde (taman!) în două note de subsol cheie.
În nota 336 la paragraful 300, Sfântul Părinte contrazice învățătura și disciplina tuturor predecesorilor săi din Scaunul lui Petru, permițându-le cel puțin unora dintre catolicii divorțați și recăsătoriți civil (în lipsa unui decret de nulitate și fără ca aceștia să se angajeze să trăiască “ca frate și soră”) să primească sacramentele. El spune aici că din diferitele situații de divorț și recăsătorie civilă (discutate în textul paragrafului 300) decurg consecințe diferite, care se aplică și la “disciplina sacramentală, din moment ce discernerea poate recunoaște faptul că nu există păcat grav într-o situație particulară”. Din motiv, spune Francisc, că din cauza unei varietăți de factori psihologici, culpabilitatea pentru ceea ce, obiectiv, reprezintă un comportament grav păcătos, poate fi uneori atenuată. Mai apoi, în nota 351 la articolul 305 al AL, Papa spune încă și mai explicit că, datorită unor astfel de circumstanțe atenuante, “ajutorul” pe care li-l oferă Biserica acestor divorțați recăsătoriți civil și activi sexual poate, “în anumite cazuri … să includă și ajutorul sacramentelor”.
[…]
Permițându-le celor aflați în căsătorii invalide excepții de la legea ‘interdicției accesului la Sfânta Împărtășanie’, Papa Francisc acționează împotriva învățăturii bimilenare clare și constante, confirmată de Sf. Papă Ioan Paul al II-lea în Familiaris consortio #84 și reafirmată în Catehismul Bisericii Catolice (nr. 1650 și 2390, ultima propoziție). De asemenea, în timpul pontificatului Sf. Ioan Paul al II-lea, Consiliul Pontifical pentru Texte Legislative, în Declarația sa din 24 iunie 2000, afirmă fără echivoc că excluderea acestor catolici de la sacramentele Reconcilierii și Euharistiei decurge din legea divină, astfel încât nicio lege eclesiastică omenească nu poate schimba acest lucru, din moment ce faptul că imputabilitatea divorțaților recăsătoriți ar putea fi diminuată în anumite cazuri esteirelevant. Căci, spune Declarația, admiterea la Sfânta Împărtășanie a celor care trăiescpublic într-o situație pe care Iisus Însuși o numește adulter ar transmite mesajul clar că Biserica nu ia cu adevărat în serios această învățătură a Domnului nostru despre indisolubilitatea căsătoriei. Iar acest lucru va cauza, inevitabil, scandal (în sensul teologic de a-i face și pe alții să păcătuiască).
[…]
De asemenea, această declarație indică faptul că, în mod logic, o concesie făcută unor divorțați recăsătoriți în temeiul faptului că conștiința lor subiectivă s-ar putea să nu se facă vinovată în mod grav, va deschide calea și altor concesii, în același temei, pentru mulți care trăiesc public în alte situații obiectiv imorale.
[…]
Se așteaptă de la noi să credem că doar Papa Francisc are dreptate în această privință, și că toți predecesorii lui, inclusiv Papa Emerit Benedict al XVI-lea, care este încă în viață, șiCatehismul promulgat de Sf. Ioan Paul al II-lea, s-au aflat în eroare și au fost ‘nemilostivi’, nepermițând nicio excepție în această privință? De ce am crede una ca asta? Nu pare a fi mai probabil că doar un singur Papă se află în eroare, și că toți celelalți câteva sute de Papi au avut dreptate?

http://www.resurrexitsicutdixit.com/?p=4665

Profetie implinita : „Ei nu vor îndemna poporul Meu să caute reconcilierea, nici să se roage, nici să caute Sacramentele și nici să adere strict la Cuvântul Scris. În schimb, ei vor cădea în capcana separării dogmei de doctrină și vor refuza să accepte mesajele date profeților lui Dumnezeu.”

Profetie implinita :
„Ei nu vor îndemna poporul Meu să caute reconcilierea, nici să se roage, nici să caute Sacramentele și nici să adere strict la Cuvântul Scris. În schimb, ei vor cădea în capcana separării dogmei de doctrină și vor refuza să accepte mesajele date profeților lui Dumnezeu.”(mesajul lui Isus din15 decembrie 2014)

Atunci cand a fost dat acest mesaj am avut mari dificultati sa inteleg ce inseamna „separarea dogmei de doctrina”. Acum inteleg, si este chiar ceea ce face Amoris Laetitia, documentul care face incheierea celor 2 sinoade din 2014 si 2015 pe tema familiei. Pe de o parte proclama faptul ca Doctrina, invatatura scrisa, nu se modifica, dar pe de alta parte ofera modalitati pentru ca in practica sa fie ocolite legile milenare ale bisericii. Doctrina si dogma sunt precum o lege si normele ei de aplicare: doctrina este legea, iar dogma este modul de aplicare. In acest caz, doctrina proclama nemodificarea legilor eterne ale lui Cristos, iar dogma, disciplina, practica, norma de aplicare trasata prin Amoris Laetitia deschide portite pentru ocolirea legii.

Asa cum spune intr-un articol Pt Brian W Harrison : „Doctrina – care include chestiuni care țin de legea divină – poate fi schimbată nu doar atunci când este contrazisă direct și explicit, ci și atunci când este subminată printr-o schimbare radicală a disciplinei, care este inseparabilă de ea atât din punct de vedere logic, cât și practic.”