Despre har in catehism

Despre efectele răscumpărării

102. Î: Care sunt principalele efecte ale răscumpărării ?

R: Principalele efecte ale răscumpărării sunt două: satisfacţia justiţiei lui Dumnezeu prin suferinţele şi moartea lui Cristos şi câştigarea harului pentru oameni.

Un efect este ceea ce e cauzat de altceva. Dacă am aşeza o semnalizare de pericol pe o cale ferată întreruptă, efectul va fi prevenirea distrugerii trenului, iar cauza va fi aşezarea semnalului. Multe efecte pot decurge dintr-o singură cauză. În exemplul nostru, să privim toate efectele bune care pot urma aşezării semnalului: maşinile nu sunt distruse, pasagerii nu sunt omorâţi, şinele nu sunt smulse de la locul lor, etc. 
Deci, răscumpărarea are două efecte, respectiv satisfacerea adusă lui Dumnezeu pentru ofensele aduse Lui prin păcatele oamenilor şi meritarea harului pentru a fi folosit în beneficiul nostru.

103. Î: Ce se înţelege prin har ?

R: Harul (=graţia) este un dar supranatural acordat nouă, prin meritele lui Isus Cristos, pentru salvarea noastră.

„Supranatural” înseamnă deasupra naturii. „Un dar”: ceva ce Dumnezeu nu ne datorează. El nu ne datorează nimic, la drept vorbind. Sănătatea, talentele şi lucruri de felul acesta dunt daruri naturale şi aparţin naturii noastre umane. Dar harul este ceva deasupra naturii noastre, dat sufletului nostru. Dumnezeu ne oferă acest dar în baza iubirii pe care o are pentru Fiul Său, Domnul nostru care a meritat acest dar pentru noi murind pentru noi.„Merite”: Un merit este ceva de ordinul excelenţei sau bunătăţii care îndreptăţeşte pe cineva la onoare şi recompensă. Harul este un ajutor pe care îl primim ca să facem ceva ce Îi este plăcut lui Dumnezeu. Când există ceva în lucrul nostru zilnic pe care nu îl putem face de unii singuri, în mod natural căutăm ajutor: de exemplu, a ridica o anumită greutate mare este un act natural şi nu suprantural, iar ajutorul de care avem nevoie este un ajutor natural. Dar, dacă suntem pe drumul de a face ceva deasupra şi dincolo de natura noastră şi nu îl putem face singuri, trebuie să căutăm nu ajutor natural, ci un ajutor supranatural. Altfel spus, ajutorul trebuie să fie mereu asemenea lucrului care trebuie făcut. Deci, orice lucrare spirituală necesită ajutor spiritual, iar ajutorul spiritual este harul.

104. Î: De câte feluri este harul ?

R: Există două feluri de har: harul sfinţitor şi harul lucrător.

105. Î: Ce este harul sfinţitor ?

R: Harul sfinţitor este acel har care face sufletul sfânt şi plăcut Domnului.

„Sfinţitor”, adică ne face sfinţiţi prin curăţarea, purificarea sufletelor noastre. Păcatul face ca sufletul să fie urât şi neplăcut lui Dumnezeu, iar harul îl purifică. Să presupunem că am ceva strălucitor şi frumos care mi-a fost dăruit, un lucru de care nu am avut grijă, ci pe care l-am lăsat să zacă în locuri prăfoase până ce a devenit pătat şi murdar, a pierdut toată frumuseţea lui şi acum pare negru şi urât. Pentru a-i restaura frumuseţea trebuie să îl curăţ şi să îl lustruiesc. Tot astfel, sufletul înnegrit de păcat trebuie curăţat cu harul lui Dumnezeu. Dacă sufletul este în păcat de moarte, adică înnegrit cu totul, atunci harul sfinţitor îi restaurează strălucirea şi îl face plăcut lui Dumnezeu; dar, dacă sufletul este deja strălucitor, chiar dacă e puţin pătat sau întunecat de păcatul venial, atunci harul îl face încă şi mai strălucitor.

106. Î: Cum se numesc acele haruri sau daruri ale lui Dumnezeu prin care noi credem în El, sperăm în El şi Îl iubim ?

R: Acele haruri sau daruri ale lui Dumnezeu prin care credem în El, sperăm în El şi Îl iubim sunt numite virtuţile dumnezeieşti ale credinţei, speranţei şi carităţii.

„Virtiţi.” Virtutea este obiceiul de a face binele. Opusul său este viciul, care este obiceiul de a face răul. Noi căpătăm un obicei rău sau un obicei bun atunci când facem acelaşi lucru foarte frecvent. Pe urmă, îl facem cu uşurinţă şi aproape fără să ne gândim; precum un om, de exemplu, care are obiceiul de a înjura şi de a rosti blesteme aproape fără să fie cu gândul la ele. Acest lucru nu îl scuză, ci face ca starea lui să fie mai rea, fiindcă arată că a blestemat foarte des ca să ajungă să facă din acest lucru un obicei. Dacă, totuşi, el se străduieşte să depăşească acest obicei rău şi, fără intenţie, mai rosteşte un blestem când şi când, nu mai este păcat, din moment ce nu doreşte să blesteme şi caută să stăpânească viciul. Un singur act nu înseamnă virtute sau viciu. O persoană care dă de pomană o singură dată nu se poate spune că deţine virtutea carităţii. Un om care înjură o dată pe an nu se poate spune că suferă de viciul înjurăturii. Credinţa, speranţa şi caritatea sunt infuzii ale lui Dumnezeu în sufletele noastre, de aceea le spunem „virtuţi infuze”, spre a le deosebi de virtuţile pe care le dobândim.

107. Î: Ce este credinţa ?

R: Credinţa este o virtute divină prin care noi credem în mod ferm adevărurile pe care Dumnezeu le-a revelat.

„O virtute divină” este una care e cerească sau sfântă. Credinţa este obiceiul de a crede mereu tot ceea ce Dumnezeu a revelat şi Biserica învaţă. „Ferm”, adică fără cel mai mic dubiu. „Revelat” înseamnă făcut cunoscut nouă. Revelaţia este colecţia tuturor adevărurilor pe care Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute. Dar de ce credem ? Deoarece noi vedem în mod limpede adevărul a ceea ce este revelat ? Nu, ci pentru că Dumnezeu îl revelează; noi credem cu toate că nu putem vedea acest adevăr, iar uneori nici nu îl putem înţelege. Dacă l-am vedea pur şi simplu, atunci l-am crede mai degrabă din cauză că l-am vedea decât din cauză că Dumnezeu ni l-a făcut cunoscut. Să presupunem că un prieten ar veni şi ne-ar spune că biserica este în flăcări. Dacă nu ne-a minţit niciodată şi nu ar avea nici un interes să ne mintă, atunci l-am crede. Nu fiindcă am şti despre acel foc, ci fiindcă el ne spune aceasta; dar apoi, când vedem biserica sau citim despre acest incendiu în ziare, avem dovada a ceea ce a spus, dar de crezut, l-am crezut la fel de ferm când ne-a spus pe cât credem după aceea. În acelaşi fel, Dumnezeu ne spune marile Sale adevăruri, iar noi le credem; noi ştim că Dumnezeu, fiind absolut adevărul, nu ne poate înşela şi nici nu poate fi înşelat. Dar, dacă după aceea, prin studiu şi prin raţiune, găsim dovezi că Dumnezeu ne-a spus adevărul, noi nu credem cu o credinţă mai mare, întrucât am crezut mereu fără îndoială, ci studiem mai mult pentru a avea argumente spre a dovedi adevărul revelaţiilor lui Dumnezeu altora, care nu cred. Să presupunem că cineva a fost prezent atunci când prietenul nostru a venit şi ne-a spus că biserica tocmai a ars şi că acel cineva nu îl crede pe prietenul nostru. Ce ar fi de făcut ? Ce-ar fi dacă l-am convinge că ceea ce a spus prietenul nostru e adevărat, arătându-i relatările despre incendiu care apar în ziare? Deci, studiul nu schimbă credinţa noastră, care, aşa cum am spus, nu este dobândită prin studiu, ci este infuzată în sufletul nostru de Dumnezeu. Micul băiat care aude ceea ce Dumnezeu a învăţat şi crede aceste lucruri în mod ferm fiindcă Dumnezeu este cel Care ne transmite aceaste lucruri are tot atâta bună credinţă ca profesorul lui care a studiat toate raţiunile pentru care ar trebui să credem.

108. Î: Ce este speranţa ?

R: Speranţa este o virtute divină prin care noi credem în mod ferm că Dmnezeu ne va da viaţa eternă şi mijloace de a o obţine.

„Eternă” înseamnă fără sfârşit. Viaţă fără de moarte. „Mijloace” înseamnă harul Său, fiindcă fără harul lui Dumnezeu nu putem face nimic supranatural.

109. Î: Ce este iubirea ?

R: Iubirea este o virtute divină prin care noi Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice, fără altă cauză (de dragul Lui) şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine din iubire de Dumnezeu.

Virtutea iubirii ne face să Îl „iubim pe Dumnezeu” întrucât El este atât de bun, de frumos, de înţelept şi de puternic în El Însuşi, deci fără altă cauză şi fără altă consideraţie. „Mai mult decât orice”: într-un asemenea mod încât mai degrabă am pierde orice lucru decât să Îl jignim. Dar, cineva ar putea spune că simte că îşi iubeşte părinţii mai mult decât pe Dumnezeu. Aşa să fie ? Ca să repetăm un exemplu pe care deja l-am dat, să presupunem că părinţii îi spun să fure şi că ştie că a fura este un păcat; dacă nu va fura, acest lucru va arăta că Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât pe părinţii săi, pentru că mai degrabă îşi jigneşte părinţii decât să Îl jignească pe Dumnezeu. Aceasta este felul de iubire pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu: nu numai un simţământ, ci credinţa fermă că Dumnezeu este cel mai bun dintre toţi şi că, dacă am avea de ales între a-L jigni pe Dumnezeu şi a pierde ceva, fie chiar averi sau prieteni, mai degrabă am pierde orice decât să Îl jignim de Dumnezeu.

„Aproapele” înseamnă nu numai persoanele care locuiesc lângă noi, ci toţi oamenii de orice fel şi aparţinând oricărei naţiuni, chiar şi duşmanii noştri. Oamenii care trăiau în vremea în care Domnul nostru era în ţara Lui uneori aveau dispute asupra întrebării cine ar trebui considerat ca fiind aproapele lor. Aşa, într-o zi ei L-au întrebat pe Domnul, iar El le-a răspuns cu următoarea parabolă (Luca, 10:30). Un om cobora de la Ierusalim, iar pe drum tâlharii l-au bătut, l-au jefuit şi l-au lăsat pe marginea drumului aproape mort. Mai întâi, un om a venit, s-a uitat la cel rănit şi a plecat mai departe; pe urmă a venit altul şi a făcut acelaşi lucru. La urmă, a venit al treilea, care era dintr-o altă regiune şi aparţinea altei naţiuni decât cel rănit. Dar nu la asemenea lucruri s-a gândit el, ci a pansat rănile bietului om, l-a aşezat pe calul său şi l-a dus la un han sau un hotel, plătind hotelierului ca să aibă grijă de el. „Acuma, care dintre aceştia trei a fost aproapele celui rănit ?” a întrebat Domnul. Şi ei au răspuns corect: „Acela care l-a ajutat”. Prin acest exemplu, Domnul a vrut să îi înveţe pe ei şi pe noi că oricine este aproapele nostru care este într-o nevoie de orice fel şi care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele, deci, înseamnă orice fiinţă omenească, indiferent unde locuieşte ori care este culoarea pielii lui, nivelul lui de învăţătură, manierele lui, etc, fiindcă orice fiinţă umană din lume este un copil al lui Dumnezeu şi a fost răscumpărat de Domnul nostru. Prin urmare, orice copil al lui Dumnezeu este aproapele meu şi este chiar mai mult decât atât: el este fratele meu, pentru că Dumnezeu este tatăl lui şi al meu de asemenea, iar dacă e destul de bun spre a fi iubit de Dumnezeu ar trebui să fie suficient ca să îl iubesc şi eu.

„Ca pe noi înşine”. Nu cu aceeaşi intensitate a iubirii, ci cu acelaşi fel de iubire cu care ne iubim noi înşine; aceasta înseamnă că trebuie să urmăm regula stabilită de Domnul nostru: „Fă altora ceea ce ai vrea să-ţi facă ţie”. Niciodată să nu facem altora ceea ce am vrea să ni se facă şi întotdeauna să facem pentru alţii ceea ce am vrea ca altcineva să ne facă nouă, dacă am fi în aceeaşi poziţie. Aproapele nostru este egalul nostru şi este înzestrat cu toate darurile pe care le avem noi înşine. Când venim pe lume, suntem cu toţii egali: avem un trup şi un suflet, împreună cu puterea de a le dezvolta. Banii, învăţătura, averea, faima şi toate celelalte care fac diferenţe în lume sunt luate din lume şi, când cineva moare, el iese din lume fără nimic din toate acestea, tot aşa ca atunci când a venit. Diferenţa reală între oameni în lumea viitoare va depinde de lucrurile pe care le-a făcut, bune sau rele, în timp ce era aici. Trebuie să ne iubim aproapele şi dintr-un alt motiv: el ar putea să fie într-o zi în Cer, împreună cu noi. Deci, dacă va fi împreună cu noi o eternitate întreagă, pentru ce să îl urâm acum ? Pe de altă parte, dacă aproapele nostru ar putea să fie în iad, din cauza unei vieţi rele, de ce l-am urî ? Mai degrabă ar trebui să avem milă de el, fiindcă va avea destul de suferit fără ura noastră.

110. Î: Ce este harul lucrător ?

R: Harul lucrător (=graţia actuală) este acel ajutor al lui Dumnezeu care luminează mintea noastră şi ne mişcă voinţa spre a evita răul şi a face binele.

„Actuală”: Harul sfinţitor continuă în noi, dar când graţia este dată doar în aşa fel încât să putem face un lucru bun sau să evităm unul rău, se numeşte har lucrător sau graţie actuală. Să presupunem, spre exemplu, că vedem un om sărac şi că suntem capabili să îl ajutăm. Când conştiinţa noastră ne spune să îi dăm ajutor, tocmai am primit o graţie actuală, care ne mişcă şi ne ajută să facem acel lucru bun şi, deîndată ce oferim ajutorul, acea graţie îşi încetează, fiindcă nu mai este nevoie de ea. A fost dată pentru acel lucru bun şi acum, dacă actul este îndeplinit, şi-a produs efectul. Să luăm alt exemplu: un băiat se duce la Liturghia Duminicală şi se întâlneşte cu alţi băieţi care caută să îl convingă să rămână departe de Liturghie şi să meargă într-un loc oarecare. Când îşi aude conştiinţa spunându-i să meargă la Liturghie neapărat, el tocmai primeşte un har lucrător pentru a evita păcatul de moarte de a lipsi de la Liturghie, iar harul durează atâta timp cât ispita durează. Harul sacramental este har sfinţitor, oferit nouă în Sacramente, care conţin pentru noi un drept de acces la haruri lucrătoare atunci când avem nevoie de ele. Aceste haruri lucrătoare sunt date nouă ca să ne ajute să îndeplinim scopul pentru care fiecare Sacrament a fost instituit. Sunt diferite pentru fiecare Sacrament şi sunt oferite pentru atunci când avem nevoie de ele, adică pentru când suntem ispitiţi împotriva obiectului sau scopului pentru care Sacramentul a fost instituit.

111. Î: Harul este necesar pentru mântuire ?

R: Harul este necesar pentru mântuire, deoarece fără har nu putem face nimic ca să merităm Cerul.

112. Î: Putem rezista harului lui Dumnezeu ?

R: Putem şi, din păcate, adeseori rezistăm harului lui Dumnezeu.

Harul este un cadou şi nimeni nu este obligat să accepte un cadou; dar, dacă Dumnezeu oferă un cadou şi noi refuzăm să îl primim, Îl ofensăm şi Îl insultăm. A-L insulta pe Dumnezeu înseamnă a păcătui. Prin urmare, a refuza primirea sau a da o rea folosire harului pe care Dumnezeu ni-l dă înseamnă a păcătui.

113. Î: Ce este harul perseverenţei ?

R: Harul perseverenţei este un har particular dat de Dumnezeu, care ne face capabili să continăm să fim în stare de har până la moarte.

„Perseverenţă” aici nu înseamnă a persevera în ce facem noi, ci perseverenţa în har: niciodată în păcat de moarte, întotdeauna prieteni ai lui Dumnezeu. Deci, dacă Dumnezeu ne păzeşte de orice păcat până în ziua morţii noastre şi ne ia la el în timp ce suntem în stare de prietenie cu El, înseamnă că ne oferă ceea ce numim harul perseverenţei finale. Noi nu putem, vorbind în sens strict, merita acest mare dar, dar ne putem ruga pentru el, căci oricine comite păcat de moarte poate fi luat de Dumnezeu în acea stare şi se poate pierde pentru toată veşnicia.

Antonio Socci despre exortația apostolică Amoris laetitia

 Joannes Romanus  April 10, 2016  

Via Rorate caeli:

PĂCATUL DE MOARTE ESTE ÎNLOCUIT CU PĂCATUL SOCIAL, IAR DIVORȚAȚILOR RECĂSĂTORIȚI LI SE DESCHIDE UȘA CĂTRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE: ADEVĂRATUL PĂCAT ESTE CEL DE A-I NESOCOTI PE SĂRACI

— Antonio Socci, ‘Libero’, 9 aprilie 2016

Avea oare dreptate Cardinalul Kasper când, acum o lună, anunța “marea revoluție”? Răstoarnă oare Bergoglio Magisteriul cu exortația sa apostolică Amoris laetitia, punându-se deasupra cuvintelor lui Christos și poruncilor lui Dumnezeu?

În cuvinte, spune că nu schimbă doctrina. Dar prin fapte, el s-a deschis astăzi către ceva ce până acum a fost interzis de Sfânta Scriptură și de Biserică.

În spatele ambiguității declarațiilor vagi și înșelătoare se ascunde o operațiune a “adevărului dublu”. De ce? Oare ca să camufleze “revoluția”, dat fiind faptul că, în Biserică, legea lui Dumnezeu nu poate fi răsturnată?

Da, așa este. Dar, mai ales, printr-un gradualism grijuliu: Bisericii i se aplică strategia “broaștei fierte”. Dacă ai arunca o broască într-o oală cu apă clocotită, ar sări imediat afară. Dar dacă broasca este pusă într-o oală cu apă călduță, care este apoi încălzită treptat, sfârșește prin a fi fiartă fără ca nici măcar să-și dea seama.

Deci, încetul cu încetul, de câteva luni încoace, am asistat la demolarea continuă a doctrinei catolice. Câte o lovitură în fiecare zi. În cele din urmă, Biserica va fi silită să se dizolve într-un fel de Națiunile Unite ale religiilor, cu un mic adaos de Greenpeace și Cgil(un sindicat italian).

Repet – Cardinalul Kasper este cel care vorbea de un “prim pas” pe calea “revoluției”, și tot el a fost cel de care s-a folosit Bergoglio la Consistoriul din 2014 pentru a arunca “bomba” Sfinei Împărtășanii pentru divorțații recăsătoriți.

Această revoluție este înfăptuită prin anularea noțiunii de “păcat de moarte”. Cardinalul Müller ne avertiza, pe bună dreptate: “Cel mai mare scandal pe care îl poate provoca Biserica nu constă în faptul că din Ea fac parte păcătoși, ci în cel de a înceta să mai afirme diferența dintre bine și rău, făcându-le relative; adică, dacă ar înceta să explice ce este păcatul, sau dacă ar încerca să-l justifice, pentru ca astfel să se apropie mai mult de păcătos și să-i arate mai multă milostivire”.

Ioan Paul al II-lea explica că iubirea maternă a Bisericii constă tocmai din a suna alarma în ceea ce privește păcatul și riscul damnării.

Aceasta ar trebui să fie misiunea fundamentală a Papei: mandatul pe care Iisus Christos i l-a încredințat lui Petru este acela de “a-i confirma în credință pe frații lui”, și nu cel de a le crea confuzie, de a-i destabiliza și de a-i induce în eroare. Dar aceasta este era lui Bergoglio. Cardinalul Müller, custodele credinței, într-un interviu pe care i l-a acordat acum trei luni unui jurnalist al [revistei] Die Zeit, spunea că nu crede că Bergoglio ar fi eretic, după care adăuga: “[Este ceva] cu totul diferit, când învățătura Bisericii este prezentată oficial într-un mod poate nefericit, înșelător sau vag”.

Ținând cont de rolul jucat de acest cardinal, aceste cuvinte arată ca niște bolovani enormi. A induce în eroare înseamnă a face pe cineva să se rătăcească. Și este oare admisibil ca un Papă să inducă în eroare?

În plus, această exortație demonstrează că ambiguitatea înșelătoare nu reprezintă un accident involuntar, ci o strategie precisă. Și asta într-o asemenea măsură, încât ieri a izbucnit o polemică încinsă pe tema interpretărilor exortației, datorită caracterului vag al textului și contradicțiilor lui stridente.

Deci, confuzia este iscată de Papa însuși, cel care, conform Evangheliei, ar avea obligația să vorbească cu absolută claritate: “Ci cuvântul vostru să fie:” – poruncește Iisus – “Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5:37).

În contrast cu aceste cuvinte, astăzi sunt manifeste dubla-cale și dublul-adevăr, când vedem cum Partida Bergoglio încearcă, pe “frontul intern”, să-i liniștească pe credincioși, insistând că nu a fost schimbat nimic (atunci, de ce ai zgudui Biserica vreme de doi ani, și ai produce acum un document de 260 de pagini?), în timp ce, în exterior, trâmbițează o “cotitură epocală”.

Într-adevăr, toate ziarele seculare ultra-bergogliene celebrează cu titluri ca “Sinodul, deschiderea Papei Francisc: posibilă Împărtășanie pentru divorțații recăsătoriți (Repubblica.it); “Papa deschide accesul la Sacramente pentru recăsătoriți” (Corriere.it).

De ce nu îl pune Papa Bergoglio pe Părintele Lombardi să respingă aceste interpretări ale ziarelor, când l-a trimis repede-repede să dezmintă zvonurile banale despre starea sănătății lui trupești? Nu este oare mai important să aperi credința de posibile interpretări greșite, decât să negi existența problemelor de sănătate?

Un exemplu perfect al acestei ambiguități rafinate a fost penibila conferință de presă la care a fost prezentată exortația, ținută de Cardinalul Schönborn, care a încercat timp de două ore să justifice o poziție nejustificabilă.

Acest dublu adevăr este cel care predomină azi la Vatican. Textul exortației conține un exemplu strident în această privință. Pentru a [putea] pretinde – verbal – că nu se fac niciun fel de schimbări de doctrină, Bergoglio a trebuit să ne reamintească cumva de condiția pe care Biserica le-a pus-o până acum divorțaților recăsătoriți ca să poată primi Sfânta Împărtășanie: aceea de a trăi “ca frate și soră”. Tocmai acest pasaj crucial din [exortația] lui Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, ar fi trebuit să se afle în centrul exortației lui Bergoglio, dacă aceasta ar fi fost în continuitate cu Magisteriul peren. Însă Bergoglio nici măcar nu menționează în text această regulă, ci o retrogradează la [nivelul unei] note de subsol (nr. 329) și, imediat după aceea, o demolează, afirmând că în lipsa anumitor “intimități”, “fidelitatea” ar fi compromisă.

De aici putem deduce că, pentru Bergoglio, nu mai există nicio diferență între familii și cupluri iregulare; din contră, nu mai există situații iregulare, și nu mai este cu putință să afirmi că acestea sunt considerate, per se, [că trăiesc în] păcat de moarte. Acesta este punctul crucial. Defapt, chiar dacă nu se afirmă explicit că un asemenea cuplu poate fi admis la Împărtășania sacramentală, se înțelege că li se va face această concesie, “de la caz la caz”.

De facto, exortația contrazice litera și spiritul [canoanelor despre] justificare ale Conciliului de la Trento, constituția dogmatică Lumen gentium (Vatican II), și enciclica lui Ioan Paul al II-lea despre moralitate, Veritatis splendor.

În fapt, ea nu declară starea de har și mântuirea sufletelor (legea supremă a Bisericii) drept un bun absolut, ci mai degrabă [anumite] considerații sociale, sociologice și sentimentale, înșelând și inducând astfel în eroare gravă credincioșii, în ceea ce privește starea sufletelor lor în ochii lui Dumnezeu și, în consecință, punându-le la mare risc mântuirea.

Bergoglio evită să vorbească despre “legea morală”, pe care Biserica, de-a lungul secolelor, a condensat-o în dogme și prevederi canonice, sau o prezintă într-un mod disprețuitor, ca pe ceva “abstract”, care nu se poate aplica la situațiile “concrete”. Procedând astfel, el ajunge să-L conteste pe Iisus Christos, în conflictul Lui cu fariseii pe tema divorțului (Matei 19:3-12). Defapt, Bergoglio susține că: “nu trebuie propus un ideal teologic al căsătoriei mult prea abstract și aproape artificial, îndepărtat de situațiile și posibilitățile practice ale familiilor reale” (36). Aceasta ar însemna o “idealizare excesivă”. Încă și mai rău: “nu este nevoie să impui asupra a două persoane limitate povara formidabilă de a trebui să reproducă perfect uniunea dintre Christos și Biserica Lui” (122).

În schimb, Bergoglio instituie noi păcate grave. Așa-numiții “rigoriști”, vinovați că respectă legea lui Dumnezeu, dar, mai ales, cei care nu-i împărtășesc ideile politice în chestiuni sociale.

La nr. 186, Bergoglio își amintește în sfârșit de pasajul în care Sf. Paul cere ca Trupul lui Christos să fie primit în mod vrednic, “Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului.” Dar, explicând ce înseamnă “în mod vrednic”, el nu spune “în stare de har”, așa cum ne învață dintotdeauna Biserica. Nu trage alarma din cauza cuplurilor aflate în stare de păcat de moarte, ci din cauza familiilor care s-au închis în propriul lor confort … care sunt indiferente față de suferințele familiilor sărace și nevoiașe”.

Astfel, sunt diminuate păcatele morale. Bergoglio instituie păcate sociale (sau socialiste).

S-ar părea, atunci, că cei care nu-i împărtășesc ideile pe tema imigrației ar trebui să fie circumspecți în ceea ce privește recepția Euharistiei.

 

http://www.resurrexitsicutdixit.com/?p=4654