Vatican Council I: Pastor aeternus

First Dogmatic Constitution on the Church of Christ

Abridged

Chapter 1: On the institution of the apostolic primacy in blessed Peter

1. We teach and declare that, according to the gospel evidence, a primacy of jurisdiction over the whole Church of God was immediately and directly promised to the blessed apostle Peter and conferred on him by Christ the lord.

2. It was to Simon alone, to whom he had already said: „You shall be called Cephas” [42], that the Lord, after his confession, „You are the Christ, the son of the living God,” spoke these words: „Blessed are you, Simon Bar-Jona. For flesh and blood has not revealed this to you, but my Father who is in heaven. And I tell you, you are Peter, and on this rock I will build my Church, and the gates of the underworld shall not prevail against it. I will give you the keys of the kingdom of heaven, and whatever you bind on earth shall be bound in heaven, and whatever you loose on earth shall be loosed in heaven” [43].

3. And it was to Peter alone that Jesus, after his resurrection, confided the jurisdiction of Supreme Pastor and ruler of his whole fold, saying: „Feed my lambs, feed my sheep” [44].

Chapter 2: On the permanence of the primacy of blessed Peter in the Roman pontiffs

1. That which our lord Jesus Christ, the prince of shepherds and great shepherd of the sheep, established in the blessed apostle Peter, for the continual salvation and permanent benefit of the Church, must of necessity remain for ever, by Christ’s authority, in the Church which, founded as it is upon a rock, will stand firm until the end of time [45].

2. For „no one can be in doubt, indeed it was known in every age that the holy and most blessed Peter, prince and head of the apostles, the pillar of faith and the foundation of the Catholic Church, received the keys of the kingdom from our lord Jesus Christ, the savior and redeemer of the human race, and that to this day and for ever he lives” and presides and „exercises judgment in his successors” the bishops of the Holy Roman See, which he founded and consecrated with his blood [46].

3. Therefore whoever succeeds to the chair of Peter obtains by the institution of Christ himself, the primacy of Peter over the whole Church. „So what the truth has ordained stands firm, and blessed Peter perseveres in the rock-like strength he was granted, and does not abandon that guidance of the Church which he once received” [47].

4. For this reason it has always been necessary „for every Church–that is to say the faithful throughout the world–to be in agreement with [the Roman Church] because of its pre-eminent authority.” In consequence of being joined, as members to head, with that see, from which „the rights of sacred communion” flow to all, they will grow together into the structure of a single body [48].

Chapter 3: On the power and character of the primacy of the Roman Pontiff

1. And so, supported by the clear witness of Holy Scripture, and adhering to the manifest and explicit decrees both of our predecessors the Roman Pontiffs and of general councils, we promulgate anew the definition of the ecumenical Council of Florence [49], which must be believed by all faithful Christians, namely that the „holy Apostolic See and the Roman Pontiff hold a world-wide primacy, and that the Roman Pontiff is the successor of blessed Peter, the prince of the apostles, true vicar of Christ, head of the whole Church and father and teacher of all Christian people. To him, in blessed Peter, full power has been given by our lord Jesus Christ to tend, rule and govern the universal Church. All this is to be found in the acts of the ecumenical councils and the sacred canons.”

2. Wherefore we teach and declare that, by divine ordinance, the Roman Church possesses a pre-eminence of ordinary power over every other Church, and that this jurisdictional power of the Roman Pontiff is both episcopal and immediate. Both clergy and faithful, of whatever rite and dignity, both singly and collectively, are bound to submit to this power by the duty of hierarchical subordination and true obedience, and this not only in matters concerning faith and morals, but also in those which regard the discipline and government of the Church throughout the world.

3. In this way, by unity with the Roman Pontiff in communion and in profession of the same faith , the Church of Christ becomes one flock under one Supreme Shepherd [50].

4. This is the teaching of the Catholic truth, and no one can depart from it without endangering his faith and salvation.

5. This power of the Supreme Pontiff by no means detracts from that ordinary and immediate power of episcopal jurisdiction, by which bishops, who have succeeded to the place of the apostles by appointment of the Holy Spirit, tend and govern individually the particular flocks which have been assigned to them. On the contrary, this power of theirs is asserted, supported and defended by the Supreme and Universal Pastor; for St. Gregory the Great says: „My honor is the honor of the whole Church. My honor is the steadfast strength of my brethren. Then do I receive true honor, when it is denied to none of those to whom honor is due.”[51]

6. Furthermore, it follows from that supreme power which the Roman Pontiff has in governing the whole Church, that he has the right, in the performance of this office of his, to communicate freely with the pastors and flocks of the entire Church, so that they may be taught and guided by him in the way of salvation.

7. And therefore we condemn and reject the opinions of those who hold that this communication of the Supreme Head with pastors and flocks may be lawfully obstructed; or that it should be dependent on the civil power, which leads them to maintain that what is determined by the Apostolic See or by its authority concerning the government of the Church, has no force or effect unless it is confirmed by the agreement of the civil authority.

8. Since the Roman Pontiff, by the divine right of the apostolic primacy, governs the whole Church, we likewise teach and declare that he is the supreme judge of the faithful [52] , and that in all cases which fall under ecclesiastical jurisdiction recourse may be had to his judgment [53] . The sentence of the Apostolic See (than which there is no higher authority) is not subject to revision by anyone, nor may anyone lawfully pass judgment thereupon[54]. And so they stray from the genuine path of truth who maintain that it is lawful to appeal from the judgments of the Roman pontiffs to an ecumenical council as if this were an authority superior to the Roman Pontiff.

Chapter 4: On the infallible teaching authority of the Roman Pontiff

1. That apostolic primacy which the Roman Pontiff possesses as successor of Peter, the prince of the apostles, includes also the supreme power of teaching. This Holy See has always maintained this, the constant custom of the Church demonstrates it, and the ecumenical councils, particularly those in which East and West met in the union of faith and charity, have declared it.

2. So the fathers of the fourth Council of Constantinople, following the footsteps of their predecessors, published this solemn profession of faith: „The first condition of salvation is to maintain the rule of the true faith. And since that saying of our lord Jesus Christ, You are Peter, and upon this rock I will build my Church,[55] cannot fail of its effect, the words spoken are confirmed by their consequences. For in the Apostolic See the Catholic religion has always been preserved unblemished, and sacred doctrine been held in honor. Since it is our earnest desire to be in no way separated from this faith and doctrine, we hope that we may deserve to remain in that one communion which the Apostolic See preaches, for in it is the whole and true strength of the christian religion.”[56]

What is more, with the approval of the second Council of Lyons, the Greeks made the following profession: „The Holy Roman Church possesses the supreme and full primacy and principality over the whole Catholic Church. She truly and humbly acknowledges that she received this from the Lord himself in blessed Peter, the prince and chief of the apostles, whose successor the Roman Pontiff is, together with the fullness of power. And since before all others she has the duty of defending the truth of the faith, so if any questions arise concerning the faith, it is by her judgment that they must be settled.”[57]

Then there is the definition of the Council of Florence: „The Roman Pontiff is the true vicar of Christ, the head of the whole Church and the father and teacher of all Christians; and to him was committed in blessed Peter, by our lord Jesus Christ, the full power of tending, ruling and governing the whole Church.”[58]

3. To satisfy this pastoral office, our predecessors strove unwearyingly that the saving teaching of Christ should be spread among all the peoples of the world; and with equal care they made sure that it should be kept pure and uncontaminated wherever it was received.

4. It was for this reason that the bishops of the whole world, sometimes individually, sometimes gathered in synods, according to the long established custom of the Churches and the pattern of ancient usage referred to this Apostolic See those dangers especially which arose in matters concerning the faith. This was to ensure that any damage suffered by the faith should be repaired in that place above all where the faith can know no failing [59] .

5. The Roman pontiffs, too, as the circumstances of the time or the state of affairs suggested, sometimes by summoning ecumenical councils or consulting the opinion of the Churches scattered throughout the world, sometimes by special synods, sometimes by taking advantage of other useful means afforded by divine providence, defined as doctrines to be held those things which, by God’s help, they knew to be in keeping with Sacred Scripture and the apostolic traditions.

6. For the Holy Spirit was promised to the successors of Peter not so that they might, by his revelation, make known some new doctrine, but that, by his assistance, they might religiously guard and faithfully expound the revelation or deposit of faith transmitted by the apostles. Indeed, their apostolic teaching was embraced by all the venerable fathers and reverenced and followed by all the holy orthodox doctors, for they knew very well that this See of St. Peter always remains unblemished by any error, in accordance with the divine promise of our Lord and Savior to the prince of his disciples: „I have prayed for you that your faith may not fail; and when you have turned again, strengthen your brethren.”[60]

7. This gift of truth and never-failing faith was therefore divinely conferred on Peter and his successors in this See so that they might discharge their exalted office for the salvation of all, and so that the whole flock of Christ might be kept away by them from the poisonous food of error and be nourished with the sustenance of heavenly doctrine. Thus the tendency to schism is removed and the whole Church is preserved in unity, and, resting on its foundation, can stand firm against the gates of hell.

8. But since in this very age when the salutary effectiveness of the apostolic office is most especially needed, not a few are to be found who disparage its authority, we judge it absolutely necessary to affirm solemnly the prerogative which the only-begotten Son of God was pleased to attach to the supreme pastoral office.

9. Therefore, faithfully adhering to the tradition received from the beginning of the christian faith, to the glory of God our savior, for the exaltation of the Catholic religion and for the salvation of the christian people, with the approval of the Sacred Council, we teach and define as a divinely revealed dogma that when the Roman Pontiff speaks EX CATHEDRA, that is, when, in the exercise of his office as shepherd and teacher of all Christians, in virtue of his supreme apostolic authority, he defines a doctrine concerning faith or morals to be held by the whole Church, he possesses, by the divine assistance promised to him in blessed Peter, that infallibility which the divine Redeemer willed his Church to enjoy in defining doctrine concerning faith or morals. Therefore, such definitions of the Roman Pontiff are of themselves, and not by the consent of the Church, irreformable.

Endnotes

42 Jn 1, 42.
43 Mt 16, 16 19.
44 Jn 21, 15-17.
45 See Mt 7, 25; Lk 6, 48.
46 From the speech of Philip, the Roman legate, at the 3rd session of the Council of Ephesus (D no. 112).
47 Leo I, Serm. (Sermons) 3 (elsewhere 2), ch. 3 (PL 54, 146).
48 Irenaeus, Adv. haeres. (Against Heresies) 1113 (PG 7, 849), Council of Aquilea (381), to be found among: Ambrose, Epistolae (Letters), 11 (PL 16, 946).
49 Council of Florence, session 6 (see above p. 528).
50 See Jn 10, 16.
51 Ep. ad Eulog. Alexandrin. (Letter to Eulogius of Alexandria), VIII 29 (30) (MGH, Ep. 2, 31 28-30, PL 77, 933).
52 Pius VI, Letter Super soliditate dated 28 Nov. 1786.
53 From Michael Palaeologus’s profession of faith which was read out at the second Council of Lyons (D no. 466).
54 Nicholas I, Ep. ad Michaelem imp. (Letter to the emperor Michael) (PL 119, 954).
55 Mt 16, 18.
56 From Pope Hormisdas’s formula of the year 517 (D no. 171), see above p. 157 n. 1.
57 From Michael Palaeologus’s profession of faith which was read out at the second Council of Lyons (D no. 466).
58 Council of Florence, session 6 (see above p. 528). S Bernard, Ep. (Letters) 190 (PL 182, 1053).
59 Bernard, Ep. (Letters) 190 (PL 182, 1053).
60 Lk 22, 32.

Amoris Laetitia – o scurta analiza facuta de dna Maike Hickson

Amoris Laetitia – o scurta analiza facuta de dna Maike Hickson, preluata de pe blogul http://www.onepeterfive.com/pope-francis-departs-from-chur…/
Titlul este:
Papa Francisc se indeparteaza de Invatatura Bisericii Catolice in noua exhortatie
In acest document se intalneste ideea ca exista o “samanta buna” in relatiile pacatoase, adultere si nu se foloseste cuvantul “pacat” in legatura cu aceste relatii sau cu altele.
Aceste deviatii pun in mare pericol sufletele credinciosilor.
Exhortatia reia idei din rapoartele sinodale din 2014 si 2015, ceea ce arata ca Papa Francisc a aprobat rezultatul acestora, precum si o atitudine mai permisiva fata de pacatos si faptele sale.
Inca de la inceput documentul arata ca nu toate discutiile doctrinare, morale si pastorale trebuie sa fie relationate cu Magisteriul Bisericii!
“Fiecare tara sau regiune poate cauta solutii proprii, mai potrivite cu propria cultura si traditie, precum si cu nevoile locale. Pentru ca aceste culturi sunt de fapt foarte diverse si fiecare principiu general trebuie pastrat in contextul cultural pentru a fi respectat si aplicat.”
(pasaj incredibil, daca ar fi fost asa, misionarii nu ar mai fi convertit popoarele din America, Africa, Asia, pentru ca traditiile lor nu au nimic in comun cu principiile crestinismului; de fapt chiar papa a spus odata ca nu este bine sa se faca prozelitism!)
Dar in exhortatie apare un element nou si foarte ingrijorator fata de rapoartele sinodale. Cazurile celor recasatoriti trebuie tratate individual. Daca in aceste noi relatii exista copii, faptul ca parintii lor ar putea trai ca “frate si sora” le-ar putea cauza probleme psihologice copiilor! Prin urmare se urmareste presupusul “bine” lumesc in detrimentul salvarii sufletelor, care este unica prioritate!
Cei aflati in relatii adultere ar trebui sa fie inclusi mai mult in viata Bisericii, insotiti si sprijiniti!
Nota de subsol 351 spune:”In anumite cazuri acest [sprijin] inlculde ajutor prin sacramente”, si se refera atat la Confesiune cat si la Euharistie. El spune: Euharistia “nu este un premiu pentru cei perfecti, ci un medicament puternic, care ii hraneste pe cei slabi”.
Culpabilitatea persoanelor poate fi diminuata si de imaturitatea emotionala, puterea obiceiului dobandit, conditii de anxietate, factori sociali si psihologici. Prin aceasta afirmatie papa pare sa se indeparteze cu totul de orice baze morale si religioase ale casatoriei si divortului, lasand usa deschisa relativismului.
Prin urmare cuplurile adultere care au copii ar fi bine sa traiasca in continuare ca sot si sotie. In mod analog, nu toate persoanele aflate in relatii adultere sunt in stare de pacat in conformitate cu acest document! Prin urmare aceste persoane pot primi Sacramentele! Ce enormitate!

“Document catastrofal”: Roberto de Mattei despre exortația apostolică Amoris laetitia

 Joannes Romanus  April 11, 2016  

Via Rorate caeli, (cu accentuările noastre):

DE MATTEI – EXORTAȚIA POST-SINODALĂ, AMORIS LAETITIA: REFLECȚII INIȚIALE ASUPRA UNUI DOCUMENT CATASTROFAL

— Roberto de Mattei, Corrispondenza romana, 10 aprilie 2016

În exortația post-sinodală Amoris laetitia, publicată la 8 aprilie, Papa Francisc și-a prezentat oficial opinia despre problemele morale discutate vreme de doi ani.

La Consistoriul din 20-21 februarie 2014, Francisc i-a încredințat Cardinalului Kasper sarcina de a iniția dezbaterea pe această temă. Tezele Cardinalului Kasper, potrivit cărora Biserica trebuie să-și schimbe practica matrimonială, au format leit motiv-ul celor două Sinoade pe tema familiei din 2014 și 2015, iar acum ele stau la baza exortației Papei Francisc.

În decursul acestor doi ani, au intervenit în dezbatere cardinali, episcopi, teologi și filosofi iluștri, pentru a demonstra că între doctrina și practica Bisericii trebuie să existe o coerență intimă. Într-adevăr, grija pastorală se bazează pe doctrina dogmatică și morală. “Nu poate exista grijă pastorală care să fie în disonanță cu adevărul și moralitatea Bisericii, în contrast cu legile ei, și care [în același timp] să fie îndreptată către înfăptuirea idealului vieții creștine!”, ne dezvăluia Cardinalul Velasio De Paolis, în cuvântarea inaugurală de la Tribunalul Eclesiastic Umbrian din 27 martie 2014.

În săptămânile care au precedat exortația post-sinodală s-au intensificat intervențiile pe lângă Papă ale unor cardinali și episcopi, intervenții al căror scop a fost acela de a evita promulgărea unui document plin de erori, fapt pe care îl denotă numeroasele amendamente ale proiectului de document venite din partea Congregației pentru Doctrina Credinței. Francisc nu a cedat, și pare să le fi încredințat revizia finală a exortației, sau cel puțin cea a pasajelor ei cheie, unora dintre teologii lui de încredere, teologi care au încercat să-l reinterpreteze pe Sf. Thoma [d’Aquino] prin prisma dialecticii hegeliene.

De aici a rezultat un document care nu este ambiguu, ci clar – în caracterul lui vag. În realitate, teologia practicii exclude orice afirmație doctrinară, lăsând în seama istoriei să delineeze comportamentul și faptele omului. De aceea, după cum afirmă Francisc, “este de înțeles” faptul că, pe tema crucială a divorțaților recăsătoriți, “nu se poate aștepta nici din partea Sinodului, nici din cea a exortației, să ofere un nou set de reguli generale, canonice în natura lor, și aplicabile în toate situațiile” (nr. 300). Dacă ai fi convins că, în comportamentul lor, creștinii trebuie să se conformeze principiilor absolute, dar trebuie să ia aminte [și] la “semnele vremurilor”, ar fi contradictoriu să formulezi orice fel de reguli.

Toată lumea aștepta răspunsul la o întrebare fundamentală: Pot cei care s-au recăsătorit civil, după o primă căsătorie, să primească Sacramentul Euharistiei? Dintotdeauna, Biserica a răspuns cu un nu categoric la această întrebare. Divorțații recăsătoriți nu pot primi Sfânta Împărtășanie, din moment ce situația lor contrazice în mod obiectiv adevărul natural și creștin depre căsătorie, pe care îl semnifică și îl realizează Euharistia (Familiaris Consortio 84).

În schimb, răspunsul exortației post-sinodale este: în general — nu, dar “în anumite cazuri” — da (nr. 305, nota de subsol 351). Divorțații recăsătoriți trebuie, defapt, “integrați”, și nu excluși (299). Integrarea lor “poate lua forma diferitelor servicii eclesiale, fapt care impune cu necesitate discernerea formelor de excluziune practicate în prezent într-un cadru liturgic, pastoral, educațional și instituțional care pot fi depășite” (nr. 299),fără a exclude disciplina sacramentală (nr. 336).

Un lucru este evident: interdicția ca divorțații recăsătoriți să primească Împărtășania încetează să mai fie una absolută. Ca regulă generală, Papa nu autorizează Împărtășania pentru divorțați, dar nici nu o interzice.

Într-un interviu cu “Il Foglio” din 15 martie 2014, Cardinalul Caffara sublinia, contrar celor susținute de Kasper: “Aici este atinsă doctrina. Inevitabil. Se poate spune că lucrurile nu stau așa, dar, dimpotrivă, ele stau așa. Este introdusă o practică care, pe termen lung, stabilește, [și] nu numai în [mintea] poporului creștin, următoarea idee: nu există nicio căsătorie care să fie absolut indisolubilă. Iar acest lucru este, fără îndoială, contrar voii Domnului. Fără absolut niciun dubiu”.

În teologia practicii, regulile nu contează, ci doar cazurile concrete. Iar ceea ce nu este posibil la modul abstract, este posibil la modul concret. Dar, după cum bine remarca Cardinalul Burke: “Dacă Biserica i-ar permite să primească sacramentele (fie și numai într-un singur caz) unei persoane aflate într-o uniune iregulară, aceasta ar însemna fie că căsătoria nu este indisolubilă și, prin urmare, persoana respectivă nu se află într-o situație de adulter, fie că Sfânta Împărtășanie nu înseamnă împărtășire cu Trupul și Sângele lui Christos, care presupune cu necesitate o dispoziție corectă a persoanei respective, adică căință pentru păcatele grave și o hotărâre fermă de a nu mai păcătui” (Interviu cu Alessandro Gnocchi, IL FOGLIO, 14 octombrie 2014).

Mai mult, excepția este sortită să se transforme în regulă, din moment ce Amoris laetitialasă criteriile pentru primirea Împărtășaniei în seama “discernerii personale” a indivizilor. Această discernere este realizată printr-o “conversație cu preotul, în forumul intern” (nr. 300), “de la caz la caz”. Dar ce păstori ai sufletelor vor îndrăzni să interzică recepția Euharistiei, dacă “însăși Evanghelia ne spune să nu judecăm sau să condamnăm” (nr. 308) și că trebuie “să fie integrați cu toții” (nr. 297) și “[să fie apreciate] elementele constructive ale acelor situații care încă nu corespund, sau nu mai corespund învățăturii [Bisericii] despre căsătorie”? (nr. 292)

Păstorii care doresc să-și ia ca punct de referință poruncile Bisericii ar risca să acționeze – potrivit exortației – “ca arbitri ai harului, în loc de facilitatori” (nr. 310). “Din acest motiv, un păstor nu poate considera că este suficient să le aplice pur și simplu legile morale celor care trăiesc în situații “iregulare”, ca și cum aceste legi ar fi pietre cu care să arunci după viețile oamenilor. Aceasta ar denota inima închisă a celui obișnuit să se ascundă în spatele învățăturilor Bisericii, “șezând în scaunul lui Moise și judecând, uneori cu superioritate și superficialitate, cazuri dificile și familii rănite”.

Acest limbaj fără precedent, mai dur decât împietrirea inimii pe care le-o reproșează “arbitrilor harului”, este trăsătura distinctivă a Amoris laetitia, pe care Cardinalul Schönborn o definea la conferința de presă din 8 aprilie, nu întâmplător, drept “un eveniment lingvistic”. “Marea mea bucurie în ceea ce privește acest document”, spunea Cardinalul din Viena, constă în faptul că “merge într-un mod coerent dincolo de împărțirea artificială, exterioară și clară între regular și iregular”. Întotdeauna, limbajul exprimă conținutul. Situațiile pe care exortația post-sinodală le definește drept “așa-zis iregulare” sunt cele de adulter public și coabitare extramaritală. Din punctul de vedere alAmoris laetitia, ele satisfac idealul căsătoriei creștine, chiar dacă [doar] “parțial și într-un mod analog” (nr. 292). “Datorită unor forme de condiționare și circumstanțelor atenuante, este imposibil, într-o situație obiectivă de păcat – care poate sau nu să fie culpabilă subiectiv, sau în întregime astfel – o persoană poate să trăiască în harul lui Dumnezeu, poate iubi și, de asemenea, poate crește în viața de har și în caritate, în timp ce, în acest scop, primește ajutorul Bisericii” (nr. 305). “În anumite cazuri, acesta poate include ajutorul sacramentelor” (nota de subsol 351).

Conform moralității catolice, circumstanțele, care constau din contextul în care are loc o acțiune, nu pot modifica natura morală a acțiunilor, transformând o acțiune intrinsec rea într-una bună. Dar Amoris laetitiae neutralizează doctrina moralității absolute și cea aintrinsice malum, și se conformează “noii moralități” condamnate în numeroase documente de Pius al XII-lea, precum și de Ioan Paul al II-lea în Veritatis splendor. Etica situațională permite ca circumstanțele și, în ultimă instanță, conștiința subiectivă a omului, să decidă ceea ce este bun și ceea ce este rău. Uniunea sexuală extramaritală nu este considerată intrinsec ilicită, ci poate fi evaluată potrivit circumstanțelor. La modul mai general, nu există rău în sine, la fel cum nu există nici păcat grav sau de moarte.Punerea pe același nivel a celor aflați în stare de har (uniunile regulare) și a celor aflați într-o stare permanentă de păcat (situațiile iregulare) nu este numai de natură lingvistică: aceasta pare să se supună teoriei lutherane simul iustus et peccator, condamnată prin Decretul despre justificare al Conciliului de la Trento (Denz-H, nn. 1551-1583).

Exortația post-sinodală este mult mai rea decât raportul lui Kasper, împotriva căruia au fost îndreptate numeroase critici în cărți, articole și interviuri. Cardinalul Kasper a pus câteva întrebări; exortația Amoris laetitia oferă un răspuns: deschiderea ușii pentru divorțații recăsătoriți, canonizarea eticii situaționale și începerea unui proces de normalizare a coabitării.

Având în vedere faptul că noul document nu face parte din Magisteriul ordinar ne-infailibil, să sperăm că el va face obiectul unei critici analitice detailate a unor teologi și păstori ai Bisericii, feriți de iluzia de a-i aplica “hermeneutica continuității”.

În timp ce textul este catastrofal, încă și mai catastrofal este faptul că el a fost semnat de către Vicarul lui Christos. Chiar și așa, pentru cei care Îl iubesc pe Christos și iubesc Biserica Lui, acesta este un motiv bun de a se exprima, și nu de a păstra tăcerea. Așadar, să ne însușim cuvintele unui Episcop curajos, Athanasius Schneider:

”’Non possumus!’ Nu voi accepta un limbaj obscur, și nici o ușă din dos camuflată cu iscusință către profanarea Sacramentului Căsătoriei și Euharistiei. La fel, nu voi accepta batjocorirea celei de A Șasea Porunci a lui Dumnezeu. Prefer să fiu ridiculizat și persecutat, decât să accept texte ambigue și metode nesincere. Prefer imaginea cristalină – ”imaginea lui Christos Adevărul, în locul imaginii vulpii împopoțonate cu nestemate” (Sf. Irineu), căci ‘Știu în cine am crezut’, ‘Scio, Cui credidi!’ (2 Tim 1:12)”. (Rorate caeli, noiembrie 2015)

 

http://www.resurrexitsicutdixit.com/?p=4658

Papa Francisc despre Iuda Iscarioteanul

Papa Francisc îi avertizează pe cei care “judecă” cu inima închisă

(Radio Vatican) Papa Francisc a vorbit luni despre importanţa de a lua în calcul ceea ce e în inima oamenilor şi în viaţa lor, în loc să ținem cont doar de lege.

În timpul predicii sale la Liturghia de dimineață de la Casa Santa Marta, Papa a vorbit despre Doctorii Legii care – a spus el – au dat sentinţa cu inima închisă față de Dumnezeu și de profeții; singurul lucru care a contat pentru ei – a explicat el – a fost să respecte legea.

Papa Francis a reflectat asupra lecturii din Faptele Apostolilor, în care Doctorii Legii îl acuză pe Ștefan că spune  „cuvinte de hulă împotriva lui Moise și Dumnezeu”, pentru că ei „nu au putut rezista în fața înțelepciunii și Duhului cu care vorbea el.” Ei chiar au instigat martori falși să susțină afirmaţiile lor, a spus papa.

„Inima lor, închisă faţă de adevărul lui Dumnezeu, se deschidea numai la adevărul Legii, luat ca „literă” (ad literam), și ei nu găsesc soluţii decât în minciuni, mărturii false și moarte”, a spus el.

Papa a subliniat faptul că Isus i-a mustrat deja pe ei pentru această atitudine, pentru că „părinții lor i-au ucis pe profeți”, iar ei acum construiesc monumente acelor profeți.

El a spus că răspunsul „doctorilor literei legii” este mai degrabă cinic decât ipocrit atunci când ei spun că dacă ar fi fost în zilele înaintașilor lor, aceștia nu ar fi făcut la fel.

Astfel, – a spus Papa – ei se spală pe mâini de toate și se judecă pe ei înșiși ca fiind puri.

Dar, a continuat el: „Inima lor este închisă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, este închisă faţă de adevăr, și este închisă şi faţă de mesagerul lui Dumnezeu care aduce profeția pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată merge mai departe.”

Papa Francis a spus: „Mă doare când citesc acel mic pasaj din Evanghelia după Matei, când Iuda, care se căiește, se duce la preoți și le spune: „Am păcătuit” și vrea să dea … și le dă monedele. „Cui îi pasă? – îi spun ei: nu e treaba noastră!”  Ei şi-au închis inimile înaintea acestui om sărman, pocăit, care nu știa ce să facă. Şi el s-a dus și s-a spânzurat. Şi ce au făcut ei atunci când Iuda s-a spânzurat? Ei au vorbit între ei și au spus: este el un om sărman? Nu!  Aceste monede sunt prețul sângelui, ele nu trebuie să ajungă în templu … și s-au referit la această regulă, la asta … Doctorii literei (legii).”

Viața unei persoane nu a contat pentru ei, a observat Papa, lor nu le pasă de pocăință lui Iuda.

Evanghelia, a continuat el, spune că Iuda s-au întors pocăit. Dar, tot ceea ce a contat pentru ei „erau legile, multele cuvinte și lucruri pe care ei le-au construit”.

Acest lucru – a spus papa – arată duritatea inimii lor. Este nebunia inimii lor, cea care nu a putut rezista înțelepciunii adevărului lui Ștefan şi asta i-a determinat să meargă să caute martori falși ca să-l judece.

Ștefan – a continuat Papa – îşi găseşte sfârşitul la fel ca toți profeții, la fel ca Isus. Și acest lucru se repetă în istoria Bisericii:

„Istoria ne spune despre mulți oameni care au fost judecați și uciși, cu toate că erau nevinovați: judecați după Cuvântul lui Dumnezeu, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Să ne gândim la vânătoarea de vrăjitoare sau la Sf. Ioana d’Arc și la mulţi alţii care au fost condamnaţi la moarte şi arşi, condamnați pentru că, după părerea judecătorilor, ei nu au fost în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu”, a spus el.

Papa Francis a subliniat faptul că Isus însuși a sfârşit pe cruce pentru că el a avut încredere în Dumnezeu și s-a supus Cuvântului Său, și [papa] le-a amintit credincioșilor de cuvintele duioase ale lui Isus când le-a zis ucenicilor pe drumul spre Emaus: „Oh, cât de nepricepuți sunteți! Cât de greoi la inimă, căci nu credeți cele spuse de profeţi.”

Papa a încheiat spunând: „Să-i cerem Domnului să se uite şi la marile și micile prostii ale inimii noastre cu aceeași blîndețe, să ne mângâie ușor și să ne spună: „O, nepricepuților și greoi de inimă” și să înceapă să ne explice lucrurile”.

(Linda Bordoni)

 

http://en.radiovaticana.va/news/2016/04/11/pope_francis_warns_against_those_who_judge_with_closed_hea/1221870

 

Comentariu: Papa Francis (as în răstălmăciri) suferă pentru Iuda ??? Într-adevăr? 

Petru, care s-a lepădat de Cristos de 3 ori, și-a cerut iertare și a fost iertat. Dar Iuda îl vinde pe Isus pentru 30 de monede de argint, își dă seama că a fost folosit de farisei, și deși este consolat de Maica Domnului, se spânzură de un copac pentru că nu se putea ierta pe el însuşi, și Francis se întristează pentru el afirmând că nu i s-a oferit milă??? Vorbim despre înșelăciune și MINCIUNI. Iuda a fost consolat, și i s-a spus că a fost iertat, dar el nu se lasă pe sine să accepte aceasta. Francis știe acest lucru dar răstălmăceşte cuvântul „milă” în folosul propriului său scop.

 

ALT ARTICOL:

Iuda Iscarioteanul, despre care Domnul nostru a spus: „vai de acel om prin care Fiul omului va fi trădat” a fost într-adevăr doar un „biet om care s-a căit”, potrivit lui Francis!

Poate că Episcopul Romei primeşte un indiciu despre reculul exortatiei sale și de aceea se enervează. În predica din această dimineață, (non magisterială sau învățătură infailibilă) el i-a condamnat (deși probabil nu definitiv) pe „doctorii literei”, care au fost atât de răi faţă de Iuda Iscarioteanul, când acesta a venit să se „căiască.”

Dacă Iuda într-adevăr s-ar fi „căit”, el ar fi alergat la Golgota și s-ar fi aruncat la picioarele Crucii lui Cristos. Domnul nostru ar fi privit în jos la el din acel „copac nobil” și l-ar fi iertat. Iuda ar fi îmbrățișat „mila”.  Însă el nu s-a căit, ci a disperat din cauza actului său rău și şi-a luat propria viață. El ar fi putut fi Sfântul Iuda Pocăitul, dar în loc de asta „ar fi fost mai bine pentru el dacă nu s-ar fi născut.”

Francis însă, crede că Iuda a fost doar un „biet om care s-a căit”.

“Mi fa male quando leggo quel passo piccolo del Vangelo di Matteo, quando Giuda pentito va dai sacerdoti e dice ‘Ho peccato’ e vuol dare… e dà le monete. ‘Che ci importa! – dicono loro, così – Te la vedrai tu!’. Un cuore chiuso davanti a questo povero uomo pentito che non sapeva cosa fare. ‘Te la vedrai tu’. E andò ad impiccarsi. E cosa fanno loro, quando Giuda se ne va ad impiccarsi? Parlano e dicono ‘Ma, povero uomo’? No! Subito le monete: ‘Queste monete sono a prezzo di sangue, non possono entrare nel tempio’ … la regola tale, tale, tale, tale… I dottori della lettera!”.

„Mă doare când am citit micul pasaj din Evanghelia după Matei, când Iuda care s-a căit se duce la preoți și zice: „Am păcătuit” și vrea să dea … și dă monedele”. “Cui îi pasă! –  spun ei, deci – vei vedea tu însuţi!” O inimă închisă în fața acestui om sărman pocăit, care nu știa ce să facă. “Vei vedea tu!” Şi el s-a dus și s-a spânzurat. Şi ce fac ei  când Iuda pleacă şi se spânzură? Vorbesc ei și spun: „un om sărman”? Nu! Imediat vorbesc de monede: „Aceste monede sunt prețul sângelui, ele nu trebuie să intre în templu” … regula zice asta, asta, asta … Doctorii literei legii!”

 

 http://voxcantor.blogspot.ro/2016/04/judas-iscariot-of-whom-our-lord-said.html