Joannes Romanus April 27, 2016
Redăm în cele ce urmează reacția curajoasă, dar în același timp stângace și insuficient de tranșantă a Episcopului Athanasius Schneider vis-a-vis de exortația apostolică Amoris laetitia (via Rorate caeli). Să nu ne amăgim: nu numai că documentul suferă de pe urma unor omisiuni cruciale; ci, în același timp, nicio interpretare sau “clarificare” nu poate schimba ceea ce afirmă, fără echivoc, negru pe alb, acest document. OnePeterFive, unul dintre primele site-uri cărora Episcopul Schneider le-a încredințat difuzarea analizei sale, titra, pe bună dreptate, la scurtă vreme de la publicarea acesteia: “Nu avem nevoie de clarificări. Anulați documentul!”
‘Amoris laetitia’: nevoia unei clarificări, pentru a evita confuzia generalizată
Paradoxul interpretărilor contradictorii ale “Amoris laetitia”
Din păcate, recent publicata exortație apostolică “Amoris laetitia” (AL), care conține o pletoră de bogății spirituale și pastorale în ceea ce privește viața în căsătorie și familia creștină din vremurile noastre, a dus în foarte scurt timp la interpretări foarte contradictorii, chiar și în rândurile episcopatului.
Există episcopi și preoți care declară public și deschis că AL reprezintă o deschidere foarte clară a [accesului la] Sfânta Împărtășanie pentru divorțații recăsătoriți, fără a li se cere să practice continența. După părerea lor, tocmai acest aspect al practicii sacramentale este cel care, după ei, trebuie să sufere o schimbare semnificativă, [schimbare] care îi conferă AL adevăratul ei caracter revoluționar. Interpretând AL cu referire la cuplurile iregulare, președintele unei Conferințe Episcopale a declarat, într-un text publicat pe site-ul web al aceleiași Conferințe Episcopale: “Este vorba de o măsură de milostivire, de o deschidere a inimii și de spiritul care nu are nevoie de nicio lege, și nici de directive sau indicații. Ea poate și trebuie pusă imediat în aplicare”.
Această opinie a fost confirmată și de o recentă declarație a Părintelui Antonio Spadaro S.J., de după Sinodul Episcopilor din 2015 – adică că Sinodul a pus “temelia” accesului cuplurilor de divorțați recăsătoriți la Sfânta Împărtășanie, “deschizând ușa” care rămăsese încă închisă după Sinodul precedent din 2014. Acum, după cum susține Părintele Spadaro în comentariul lui pe marginea AL, predicția lui s-a adeverit. Circulă zvonuri potrivit cărora Părintele Spadaro a făcut parte din grupul care a redactat AL.
Calea către o interpretare abuzivă pare să fi fost netezită de către însuși Cardinalul Christoph Schönborn, care, cu prilejul prezentării oficiale de la Roma a AL, afirma privitor la uniunile iregulare că: “Marea mea bucurie în ceea ce privește acest document constă în faptul că el depășește într-un mod coerent acea diviziune artificială, superficială și clară între ‘regular’ și ’iregular’.” O astfel de declarație sugerează că nu există nicio diferență clară între o căsătorie sacramentală validă și o uniune iregulară, între păcatul venial și păcatul de moarte.
Pe de altă parte, există episcopi care susțin că AL ar trebui citită în lumina magisteriului peren al Bisericii, și că documentul nu le permite cuplurilor de divorțați recăsătoriți accesul la Sfânta Împărtășanie, nici măcar în cazuri excepționale. Această afirmație este fundamental corectă și de dorit. În fapt, conținutul oricărui text magisterial trebuie, ca regulă, să fie în acord, în privința conținutului lui, cu învățăturile precedente ale Magisteriului Bisericii, fără nicio ruptură.
Însă nu reprezintă un secret faptul că cuplurile de divorțați recăsătoriți sunt admise la Sfânta Împărtășanie în anumite biserici, făr a li se cere să practice continența. Trebuie să recunoaștem că anumite afirmații din AL ar putea fi folosite pentru a justifica practica abuzivă prezentă deja de o vreme încoace în diferite locuri și circumstanțe din viața Bisericii.
Anumite afirmații din AL sunt, în mod obiectiv, vulnerabile la interpretări greșite
Sfântul nostru Părinte, Papa Francisc, ne-a invitat pe toți să contribuim la reflecția și dialogul despre problemele delicate ale căsătoriei și familiei. “Gândirea păstorilor și teologilor, dacă aceștia îi sunt fideli Bisericii, onești, realiști și creativi, ne va ajuta să ajungem la o mai mare claritate”. (AL, 2)
Dacă analizăm anumite declarații din AL cu onestitate inteletuală, în contextul lor adecvat, întâmpinăm dificultăți atunci când încercăm să le interpretăm în lumina doctrinei tradiționale a Bisericii. Acest lucru se datorează absenței afirmării concrete și explicite a doctrinei și practicii constante a Bisericii, bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu și reiterată de Papa Ioan Paul al II-lea, care spunea: “Dar Biserica își reafirmă practica, bazată pe Sfânta Scriptură, de a nu admite la Împărtășania Euharistică persoanele divorțate care s-au recăsătorit. Acestea nu pot fi admise [la Sfânta Împărtășanie], datorită faptului că starea și condiția lor de viață contrazice acea uniune de iubire dintre Christos și Biserică, semnificată și efectuată de Euharistie. În plus, mai există încă un motiv pastoral special: dacă acești oameni ar fi admiși la Euharistie, credincioșii ar fi induși în eroare și confuzie în ceea ce privește învățătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei. Reconcilierea, prin sacramentul Penitenței, care ar deschide calea către Euharistie, le poate fi acordată doar celor care … sunt gata, cu sinceritate, să adopte un mod de viață care să nu mai fie în contradicție cu indisolubilitatea căsătoriei. Aceasta înseamnă, în practică, să … își asume datoria de a trăi în completă continență, adică, să se abțină de la actele proprii cuplurilor căsătorite” (Familiaris Consortio, 84).
Papa Francisc nu a stabilit “o nouă normă generală de drept canonic, aplicabilă în toate situațiile” (AL nr. 300). El spune, însă, în nota 336: “Acesta este cazul și în ceea ce privește disciplina sacramentală, căci discernerea poate recunoaște că într-o situație particulară nu există vină gravă”. Referindu-se, evident, la divorțații recăsătoriți, Papa spune în AL nr. 305 că “datorită unor forme de condiționare și factorilor atenuanți, este posibil ca într-o situație obiectivă de păcat – care poate să nu fie culpabilă subiectiv, sau în întregime astfel – o persoană poate trăi în harul lui Dumnezeu, poate iubi și, de asemenea, poate crește în viața de har și caritate, în timp ce primește în acest scop ajutorul Bisericii”. În nota 351, Papa clarifică această afirmație, spunând că “în anumite cazuri, acesta poate include ajutorul sacramentelor”.
În același capitol VIII al AL, la nr. 98, Papa vorbește despre divorțații implicați într-o “a doua uniune, consolidată de-a lungul timpului, cu noi copii, cu fidelitate dovedită, cu o ofertă generoasă de sine, cu angajament catolic, cu o conștiință a iregularității ei și a marii dificultăți de a te întoarce, fără a simți în conștiință că ai cădea în noi păcate. Biserica recunoaște [existența] situațiilor ‘în care, din motive serioase, ca creșterea copiilor, un bărbat și o femeie nu pot satisface obligația de a se despărți’.” În nota de subsol 329, Papa citează documentul Conciliului Vatican II Gaudium et Spes; din păcate, o face într-un mod incorect, doarece în pasajul în cauză, Conciliul se referă doar la căsătoria creștină validă. Aplicarea acestei declarații la persoanele divorțate poate crea impresia că trebuie pus semnul egalității între o căsătorie validă și o uniune între persoane divorțate, dacă nu în teorie, cel puțin în practică.
Admiterea persoanelor divorțate și recăsătorite la Sfânta Împărtășanie și consecințele ei
Din păcate, AL nu conține niciun citat textual al principiilor care stau la baza învățăturii morale a Bisericii, în forma în care sunt ele formulate în [paragraful] nr. 84 al exortației apostolice Familiaris Consortio și în enciclica Veritatis Splendor a Papei Ioan Paul al II-lea, în particular despre următoarele teme de importanță crucială: “opțiunea fundamentală” (Veritatis Splendor nr. 67-68), “păcat de moarte și păcat venial” (ibid., nr. 69-70), “proporționalism, consecvențialism” (ibid., nr. 75), “martiriul și normele morale universale și imutabile” (ibid., nr. 91 et seq.). Dar un citat textual din Familiaris consortio nr. 84 și unele dintre cele mai semnificative afirmații din Veritatis Splendor ar face ca AL să fie de neatacat prin interpretări heterodoxe. Aluziile generale la principiile morale și la doctrina Bisericii sunt, cu siguranță, insuficiente într-o chestiune controversată care este nu numai delicată, ci și de importanță fundamentală.
Reprezentanți ai clerului și chiar și ai episcopatului afirmă deja că, în conformitate cu spiritul capitolului VIII al AL, nu poate fi exclusă posibilitatea ca, în cazuri excepționale, divorțații recăsătoriți să poată fi admiși la Sfânta Împărtășanie, fără a li se cere să trăiască în continență perfectă.
Dacă acceptăm o astfel de interpretare a formulării și spiritului AL, trebuie, dacă vrem să fim onești intelectual și să respectăm legea non-contradicției, să acceptăm și următoarele concluzii logice:
- Cea de A Șasea Poruncă a lui Dumnezeu, care interzice orice act sexual care nu are loc în cadrul unei căsătorii valide, ar înceta să mai fie universal valabilă, și ar permite excepții. În cazul de față, aceasta ar însemna că divorțații ar putea practica actul conjugal și ar putea chiar fi încurajați să o facă, pentru a-i ajuta să-și păstreze “fidelitatea mutuală”, cf. AL, 298. Prin urmare, ar putea exista fidelitate într-un stil de viață care contrazice direct voința expresă a lui Dumnezeu. Dar a încuraja și legitimiza acte care sunt și vor fi întotdeauna, în sine, contrare voinței lui Dumnezeu, ar însemna să contrazici Revelația Divină.
- Cuvintele lui Christos Însuși: “Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă” (Mt. 19:6) nu s-ar mai aplica întotdeauna și tuturor soților, fără excepție.
- Respectarea acestor Porunci și a cuvântului lui Dumnezeu ar fi, într-un astfel de caz, o chestiune care ține de teorie, mai degrabă decât de practică și, prin urmare, i-ar face pe divorțații recăsătoriți “să se amăgească pe ei înșiși” (Iacov 1:22). Prin urmare, ar fi posibil să crezi perfect în natura divină a celei de A Șasea Porunci și în indisolubilitatea căsătoriei, fără însă a acționa în conformitate cu acestea.
- Cuvântul divin al lui Chrisots: “Oricine își lasă nevasta și se căsătorește cu alta comite adulter; și dacă nevasta își lasă bărbatul și se mărită cu altul, comite adulter” (Marcu 10:12) nu ar mai fi universal valabil, ci ar fi susceptibil la excepții.
- O încălcare permanentă, deliberată și de bună voie a celei de A Șasea Porunci și a sanctității și indisolubilității căsătoriei adevărate și valide (în cazul cuplurilor de divorțați recăsătoriți) nu ar mai reprezenta întotdeauna un păcat grav, adică o împotrivire directă la voința lui Dumnezeu.
- Ar putea exista cazuri de încălcare serioasă, permanentă, deliberată și de bună voie a uneia sau alteia dintre Poruncile lui Dumnezeu (de pildă, în cazul unui stil de viață de corupție financiară), în care persoanei în cauză i s-ar putea permite accesul la sacramente, în temeiul circumstanțelor atenuante, fără ca acest acces să fie condiționat de o hotărâre sinceră de a te abține de acum încolo de la asemenea acte de păcat și scandal.
- Învățătura permanentă și infailibilă a Bisericii nu ar mai fi universal valabilă, în special învățătura confirmată de Papa Ioan Paul al II-lea în Familiaris Consortio, nr. 84, și de Papa Benedict al XVI-lea în Sacramentum Caritatis, 29, conform cărora pre-condiția pentru admiterea la sacramente a divorțaților recăsătoriți este continența perfectă.
- Respectarea celei de A Șasea Porunci a lui Dumnezeu și indisolubilitatea căsătoriei ar ajunge să fie un ideal, la care nu pot ajunge toți, ci doar [cei care fac parte dintr-]un fel de elită.
- Cuvintele lipsite de compromis ale lui Christos, prin Care le poruncește oamenilor să respecte întotdeauna și în orice situație Poruncile lui Dumnezeu, și chiar să ia asupra lor suferințe considerabile pentru a putea face acest lucru, cu alte cuvinte, să accepte Crucea, nu ar mai fi valabile ca adevăr absolut: ”Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, taie-o și o aruncă de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” (Matei 5:30).
A admite la Sfânta Împărtășanie cupluri care trăiesc în “uniuni iregulare” și a le permite să practice acte care le sunt rezervate soților într-o căsătorie validă ar fi același lucru cu uzurparea unei puteri de care nu dispune nicio autoritate omenească, căci a proceda astfel ar însemna să pretinzi că corectezi Cuvântul lui Dumnezeu Însuși.
Pericolul reprezentat de colaborarea Bisericii la răspândirea “flagelului divorțului”
Profesând doctrina eternă a Domnului nostru Iisus Christos, Biserica ne învață: “Biserica, pentru că ea Îi este credincioasă Domnului, nu poate recunoaște uniunea celor divorțați și recăsătoriți. ‘Oricine își lasă nevasta și se însoară cu alta, comite adulter; și dacă ea își lasă bărbatul și se mărită cu altul, comite adulter’ (Marcu 10:11-12). Biserica manifestă o solicitudine plină de atenție față de astfel de persoane și le îndeamnă să trăiască o viață de credință, rugăciune, acte de caritate, și să-și educe copiii creștinește. Însă aceste persoane nu pot primi absoluție sacramentală sau Sfânta Împărtășanie, și nu pot exercita răspunderi eclesiastice, atâta vreme cât situația lor persistă, [situație] care contravine în mod obiectiv legii lui Dumnezeu” (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, 349).
A trăi într-o uniune maritală invalidă și a contrazice constant Porunca lui Dumnezeu și sanctitatea și indisolubilitatea căsătoriei înseamnă a nu trăi în adevăr. A declara că practicarea deliberată, de bună voie și habituală a actelor sexuale în cadrul unei uniuni maritale invalide ar putea, în unele cazuri, să nu mai constituie un păcat grav nu corespunde adevărului, ci este o minciună gravă și, prin urmare, nu va aduce cu sine adevărata bucurie a iubirii. În consecință, a acorda unor astfel de persoane permisiunea de a primi Sfânta Împărtășanie ar fi o farsă, o ipocrizie și o minciună. Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură continuă să fie valabil: “Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzește, mincinos este și întru el adevărul nu se află” (1 Ioan 2:4).
Magisteriul Bisericii ne învață despre valabilitatea universală a celor Zece Porunci: “De vreme ce ele exprimă îndatoririle fundamentale ale omului față de Dumnezeu și față de aproapele lui, cele Zece Porunci dezvăluie, prin conținutul lor primordial, obligații serioase. Ele sunt fundamental imutabile, și obligă întotdeauna și peste tot. Nimeni nu poate scuti de ele” (Catehismul Bisericii Catolice, 2072). Cei care au susținut că Poruncile lui Dumnezeu, inclusiv porunca “Să nu săvârșești adulter” permit excepții și că, în unele cazuri, oamenii nu trebuie trași la răspundere pentru greșeala divorțului au fost fariseii și, mai târziu, gnosticii creștini din secolele II și III.
Următoarele declarații ale Magisteriului continuă să fie valabile, deoarece ele reprezintă o parte a Magisteriului infailibil, așa cum a fost el exprimat de către Magisteriul universal și ordinar: “Preceptele negative ale legii naturale sunt valabile universal. Ele obligă orice individ, și pe fiecare individ în parte, întotdeauna și în orice situație. Interdicțiile sunt cele care interzic o anumită acțiune semper et pro semper, fără excepție. … sunt moduri de comportament care nu pot niciodată, în nicio situație, să reprezinte răspunsul corect. … Biserica ne-a învățat dintotdeauna că nu se poate opta pentru moduri de comportament interzise de poruncile morale exprimate sub formă negativă în Vechiul și Noul Testament. După cum am văzut, Iisus Însuși reafirmă că aceste interdicții nu permit nicio excepție: ‘Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile … Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb’ (Matei 19:17-18)” (Sf. Ioan Paul al II-lea, scrisoarea enciclică Veritatis splendor, 52).
Magisteriul Bisericii ne învață încă și mai clar: “O conștiință bună și curată este luminată de credința adevărată, căci caritatea purcede în același timp ‘dintr-o inimă și conștiință curată și dintr-o credință sinceră’ (1 Tim. 1:5; cf. 3:9; 2 Tim. 1:3; 1 Petru 3:21; Fapte 24:16)” (Catehismul Bisericii Catolice, 1794).
Dacă o persoană comite acte morale obiectiv păcătoase, cu cunoștința deplină a caracterului păcătos al unor astfel de acte, de bună voie și deliberat, și cu intenția de a le repeta în viitor, este imposibil să aplici principiul imputabilității greșelii în temeiul unor circumstanțe atenuante. Aplicarea principiului imputabilității la astfel de cupluri de divorțați recăsătoriți ar fi o ipocrizie și un sofism gnostic. Dacă ar fi ca Biserica să admită astfel de persoane la Sfânta Împărtășanie, fie și numai într-un singur caz, acest lucru i-ar contrazice doctrina, ar da mărturie publică împotriva indisolubilității căsătoriei și, astfel, ar contribui la răspândirea “flagelului divorțului“ (Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, 47).
Pentru a evita o asemenea contradicție intolerabilă și scandaloasă, Biserica, în interpretarea ei infailibilă a adevărului divin, a legii morale și a indisolubilității căsătoriei, a respectat constant, vreme de două mii de ani, practica de a-i admite la Sfânta Împărtășanie doar pe acei divorțați care trăiesc în continență perfectă și “remoto scandalo”, fără nicio excepție și fără niciun privilegiu excepțional.
Prima sarcină pastorală pe care Domnul i-a încredințat-o Bisericii Lui a fost aceea de a propovădui doctrina (cf. Mt. 28:20). Respectarea Poruncilor lui Dumnezeu este legată intrinsec de doctrină. Din acest motiv, Biserica a respins întotdeauna orice contradicție între doctrină și viața practică, numind aceste contradicții “gnostice”, sau teorie eretică lutherană a “simul iustus et peccator”. Nu trebuie să existe nicio contradicție între credință și viața de zi cu zi a copiilor Bisericii.
Când avem de-a face cu poruncile explicite ale lui Dumnezeu și cu indisolubilitatea căsătoriei, nu se poate vorbi despre interpretări teologice opuse. Dacă Dumnezeu spune “să nu săvârșești adulter”, nicio autoritate omenească nu poate spune “în unele cazuri excepționale, sau într-un scop bun, poți săvârși adulter”.
Următoarele afirmații ale Papei Francisc sunt foarte importante; Papa vorbește despre integrarea divorțaților recăsătoriți în viața Bisericii: “Această discernere nu poate niciodată să nu ia în considerare cerințele de adevăr și caritate ale Evangheliei, așa cum sunt ele propuse de către Biserică. … Următoarele condiții trebuie să fie prezente în mod necesar: smerenie, discreție și iubirea pentru Biserică și pentru învățătura ei. … Nu trebuie să existe niciun risc care să-i facă să creadă pe oameni că Biserica are un standard dublu” (AL, 300). Însă aceste declarații lăudabile din AL rămân fără nicio specificare concretă în privința chestiunii obligației divorțaților recăsătoriți de a se despărți, sau, cel puțin, de a trăi în continență perfectă.
Atunci când se pune problema vieții sau morții trupului, niciun medic nu și-ar exprima opiniile într-un mod ambiguu. Doctorul nu-i poate spune pacientului: “Trebuie să decizi dacă vrei sau nu să iei medicamentul, în conformitate cu propria ta conștiință, respectând, în același timp, legile medicinii”. Un asemenea comportament din partea doctorului ar fi, foarte probabil, considerat a fi iresponsabil. Dar viața sufletului nostru nemuritor este mai importantă, căci de sănătatea sufletului depinde soarta noastră veșnică.
Adevărul eliberator despre penitență și despre misterul Crucii
A afirma că divorțații recăsătoriți nu sunt păcătoși publici înseamnă a pretinde ceva greșit. În plus, adevărata stare a tuturor membrilor Bisericii militante de pe pămâmt este cea de păcătoși. Dacă divorțații recăsătoriți spun că actele lor voluntare și deliberate împortriva celei de A Șasea Porunci a lui Dumnezeu nu sunt întotdeauna păcătoase, sau, cel puțin, nu reprezintă păcate majore, ei se amăgesc singuri și adevărul nu este în ei, după cum spune Sf. Ioan: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este întru noi.”
Acceptarea de către divorțații recăsătoriți a adevărului că sunt păcătoși și chiar păcătoși publici nu îi va priva de speranța lor creștină. Doar acceptarea realității și adevărului îi vor face în stare să o ia pe calea unei penitențe rodnice, potrivit cuvintelor lui Iisus Christos.
Ar fi foarte benefic să fie reinstaurat spiritul creștinilor timpurii și cel din vremea Sfinților Părinți ai Bisericii, când exista o solidaritate vie a credincioșilor cu păcătoșii publici; dar această solidaritate se baza pe adevăr. Această solidaritate nu avea nimic discriminatoriu; dimpotrivă, întreaga Biserică participa la progresul penitențial al păcătoșilor publici, prin rugăciuni de mijlocire, prin lacrimi, acte de expiere și acte de caritate în beneficiul lor.
Exortația apostolică Familiaris consortio ne învață că “chiar și cei care s-au abătut de la porunca Domnului și încă trăiesc în această stare (divorțați și recăsătoriți) pot obține de la Dumnezeu harul convertirii și salvării, dacă perseverează în rugăciune, penitență și caritate” (nr. 84).
În primele secole, păcătoșii publici erau integrați în comunitatea de rugăciune a credincioșilor și erau învățați să înghenucheze, cu brațele ridicate, pentru a implora mijlocirea fraților lor. Tertullian ne-a lăsat această mărturie mișcătoare: “Trupul nu se poate bucura, atunci când unul dintre membrele lui suferă. Trebuie să sufere și să se străduiască să se vindece în întregimea lui. Dacă îți deschizi mâinile către genunchii fraților tăi, pe Christos Îl atingi, pe Christos Îl implori. La fel, când ei plâng din cauza ta, Christos este cel care simpatizează” (De paenitentia 1, 81).
Bineînțeles, este adevărat că formele disciplinei penitențiale s-au schimbat. Dar spiritul acestei discipline trebuie să rămână întotdeauna viu în Biserică. Astăzi, sprijinindu-se pe anumite declarații din AL, preoți și episcopi încep să le sugereze divorțaților recăsătoriți că situația lor nu îi face păcătoși publici din punct de vedere obiectiv. Ei îi tranchilizează, spunându-le că relațiile lor sexuale nu reprezintă un păcat grav. O astfel de atitudine nu corespunde adevărului. Ei îi privează pe divorțații recăsătoriți de posibilitatea unei convertiri radicale la ascultare de Dumnezeu, lăsând aceste suflete să trăiască într-o iluzie. O asemenea abordare pastorală este ușoară, ieftină și nu costă nimic. Ea nu [presupune] nici lacrimi, nici rugăciuni, nici lucrări de mijlocire inspirate de iubirea frățească, care să fie oferite în beneficiul divorțaților recăsătoriți.
Admințându-i la Sfânta Împărtășanie pe divorțații recăsătoriți, fie și numai în cazuri excepționale, fără a le cere să înceteze să se dedea la acte contrare celei de A Șasea Porunci a lui Dumnezeu, și a declara în mod greșit că modul lor de viață nu reprezintă un păcat grav, ne eschivăm cât putem de ușor, dând la o parte scandalul Crucii. O astfel de grijă pastorală a divorțaților recăsătoriți este efemeră și înșelătoare. Tuturor celor care pledează în favoarea unei astfel de soluții ieftine și ușoare pentru divorțații recăsătoriți, Iisus le adresează încă aceste cuvinte: “Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” Ceea ce Iisus le-a spus ucenicilor Săi a fost: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16:23-24).
În ceea ce privește grija pastorală a cuplurilor de divorțați recăsătoriți, trebuie ca în ziua de astăzi să reaprindem spiritul de a-L urma pe Christos prin adevărul Crucii și prin penitență, singurul care poate aduce bucurie trainică, evitând plăcerile efemere care sunt, în ultimă instanță, înșelătoare. Următoarele cuvinte ale Papei Grigore cel Mare nu numai că sunt aplicabile cu adevărat la situația noastră prezentă, ci ele aruncă o lumină strălucitoare asupra ei: “Nu trebuie să ajungem să fim prea atașați de exilul nostru păcmântesc; conforturile acestei vieți nu trebuie să ne facă să uităm de adevărata noastră patrie, pentru ca nu cumva spiritul nostru să ațipească în toiul acestor plăceri. Din acest motiv, Dumnezeu Își combină darurile cu dezastre și pedepse, pentru face ca toate cele care ne delectează în această lume să devină amare pentru noi și pentru ca sufletul să fie umplut de focul care reaprinde întotdeauna în noi dorința de lucruri cerești și ne face în stare să progresăm. Acest foc ne face să suferim cu plăcere, ne răstignește cu delicatețe și ne umple de o tristețe plină de bucurie” (In Hez., 2, 4, 3).
Spiritul adevăratei discipline penitențiale al Bisericii timpurii a rămas în viață în Biserica tuturor timpurilor, până astăzi. Avem exemplul strălucit al Fericitei Laura Vicuna del Carmen, născută în 1891 în Chile. Sora Azocar, care a îngrijit-o pe Laura, își amintea: “Îmi amintesc că prima dată când i-am explicat sacramentul căsătoriei, Laura a leșinat, probabil pentru că a înțeles din cuvintele mele că mama ei trăia în păcat de moarte, de vreme ce continua să rămână împreună cu acel domn. În vremea aceea, la Junín, doar o singură familie trăia conform voinței lui Dumnezu”. De aceea, Laura și-a înmulțit rugăciunile și actele de penitență pentru mama ei. A primit prima Sfântă Împărtășanie la 2 iunie 1901, cu mare fervoare; a notat următoarele hotărâri: “1. Vreau să Te iubesc și să-Ți slujesc toată viața mea, o, Iisuse: pentru aceasta, Îți ofer sufletul meu, inima mea și întreaga mea ființă. – 2. Prefer să mor, decât să te jignesc prin păcat; așa că vreau să mă distanțez de orice m-ar putea despărți de Tine. – 3. Promit să fac tot ce îmi stă în putere, chiar dacă ar fi să trebuiască să fac mari sacrificii, pentru ca să fii din ce în ce mai cunoscut și mai iubit, și pentru a repara jignirile pe care ți le aduc zilnic oamenii care nu Te iubesc și, în special, cele venite din partea celor care îmi sunt apropiați. – O, Dumnezeul meu, dă-mi o viață de iubire, de mortificare și de sacrificiu!” Dar marea ei bucurie a fost umbrită, văzându că mama ei, prezentă la ceremonie, nu a primit Sfânta Împărtășanie. În 1902, Laura și-a oferit viața pentru mama ei, care trăia cu un bărbat într-o uniune iregulară, în Argentina. Laura și-a înmulțit rugăciunile și sacrificiile pentru adevărata convertire a mamei ei. Cu câteva ore înainte de a muri, și-a chemat mama și i-a spus: “Mamă, sunt pe punctul să mor. I-am cerut lui Iisus acest lucru, iar rugăciunile mi-au fost ascultate. Acum aproape doi ani, mi-am oferit viața pentru harul convertirii tale. Mamă, oare nu voi avea bucuria să te văd căindu-te înainte să mor?” Șocată și compleșită, mama ei i-a promis: “Mâine dimineață voi merge la Biserică și mă voi spovedi.” Laura i-a atras atenția unui preot care avea grijă de ea și i-a spus: “Părinte, mama tocmai a promis să-l părăsească pe acest bărbat; fiți martorul promisiunii ei!” După care a adăugat: “Acum, pot muri fericită!” Cu aceste cuvinte, a încetat din viață la 22 ianuarie 1904, în Junín de los Andes (Argentina), la vârsta de treisprezece ani, în brațele mamei ei, care și-a redescoperit credința și a pus capăt uniunii iregulare în care trăise.
Exemplul admirabil al vieții tinerei cunoscută acum ca Fericita Laura este o demonstrație a seriozității cu care un catolic adevărat tratează Porunca a Șasea a lui Dumnezeu și sanctitatea și indisolubilitatea căsătoriei. Domnul nostru Iisus Christos ne-a poruncit să evităm până și aparența că am aproba o uniune iregulară sau adulteră. Biserica a păstrat dintotdeauna cu fidelitate și a transmis această poruncă divină prin doctrina și practica ei, fără niciun fel de ambiguitate. Cu siguranță, oferindu-și frageda ei viață, Fericita Laura nu intenționa să prezinte una dintre cele câteva interpretări doctrinare și pastorale posibile. Nu-ți dai viața pentru o posibilă interpretare doctrinară sau pastorală, ci pentru un adevăr divin imutabil și universal valabil. Acest adevăr a fost demonstrat de un mare număr de sfinți, care și-au dat viața, începând cu Sfântul Ioan Botezătorul, și până la simplii credincioși din ziua de astăzi, ale căror nume numai Dumnezeu le cunoaște.
Nevoia de o “Veritatis laetitia”
Din fericire, nu poate exista niciun dubiu că AL conține afirmații teologice, ca și directive spirituale și pastorale de mare valoare. Dar, într-un sens realist, este insuficient să afirmi că AL ar trebui interpretată în conformitate cu doctrina și practica tradițională a Bisericii. Dacă se constată că un document eclesiastic – care, în cazul de față, nu este nici definitiv, și nici infailibil – conține elemente care vor da, probabil, naștere unor interpretări și aplicații care ar putea avea consecințe spirituale periculoase, toți membrii Bisericii și, mai ales, episcopii, în calitatea lor de colaboratori fraterni ai Pontifului Suprem în colegialitate efectivă, au datoria de a raporta acest lucru și de a solicita, respectuos, o interpretare autentică.
În chestiuni care au de-a face cu Credința Divină, cu Poruncile Divine și cu sanctitatea și indisolubilitatea căsătoriei, toți membrii Bisericii, de la simplul credincios și până la cel mai înalt reprezentant al Magisteriului, trebuie să se unească într-un efort de a păstra intactă comoara credinței și practicii. În fapt, Conciliul Vatican II este cel care ne învață: “Întregul corp al credincioșilor, unși așa cum sunt ei de către Cel Sfânt (cf. 1 In. 2:20.27) nu se pot înșela în chestiuni de credință. Ei manifestă această proprietate specială prin intermediul discernerii supranaturale a întregului popor în chestiuni de credință, ‘de la Episcopi până la ultimul credincios laic’ (Sf. Augustin, De Praed. Sanct., 14 27), ei demonstrează un acord universal în chestiuni de credință și morală. Acea discernere în chesiuni de credință este declanșată și susținută de Spiritul adevărului. Ea este exercitată sub îndrumarea sfintei autorități de predare, în ascultarea fidelă și respectuoasă cu care poporul lui Dumnezeu acceptă ceea ce nu este doar cuvântul oamenilor, ci, cu adevărat, cuvântul lui Dumnezeu (cf. 1 Tes. 2:13). Prin ea, poporul lui Dumnezeu aderă fără ezitare la credința dată sfinților odată pentru totdeauna (cf. Iuda 3), o pătrunde mai în profunzime cu ajutorul gândirii corecte, și o aplică mai deplin în viața lui” (Lumen gentium, 12). Magisteriul, la rândul lui, “nu se situează deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, predând doar ceea ce a fost transmis” (Conciliul Vatican II, Dei Verbum, 10).
Conciliul Vatican II a fost cel care i-a îndemnat pe toți credincioșii și, în mod special, pe episcopi, să-și exprime fără frică îngrijorările și observațiile, întru binele Bisericii în ansamblul ei. Servitudinea și corectitudea politică au introdus în viața Bisericii un rău pernicios. Faimosul episcop și teolog al Conciliului de la Trento, Melchior Cano O.P., a rostit aceste cuvinte memorabile: “Petru nu are nevoie de minciunile și lingușelile noastre. Cei care își închid ochii atunci când sunt confruntați cu faptele, și sar, fără nicio excepție, în apărarea oricărei decizii a Pontifului Suprem, sunt tocmai cei care contribuie cel mai mult la subminarea autorității Sfântului Scaun. Ei îi distrug fundațiile, în loc să i le consolideze”.
Domnul nostru ne-a învățat clar ceea ce constituie adevărata iubire și adevărata bucurie a iubirii: “Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este [cel] care Mă iubește” (Ioan 14:21). Când i-a dat omului cea de A Șasea Poruncă și i-a poruncit să respecte indisolubilitatea căsătoriei, Dumnezeu le-a dat această poruncă tuturor oamenilor, fără excepție, și nu doar unei elite. Încă în Vechiul Testament, Dumnezeu a spus: “Căci porunca aceasta pe care ți-o dau eu astăzi nu este prea înaltă pentru tine, nici prea departe de tine” (Deuteronom 30:11) și “Dacă vrei, vei ține poruncile, ca să rămâi credincios voinței Lui” (Eccl. 15:15). Iar Iisus le-a spus tuturor: “Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile. Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter” (Matei 19:17-18). Din învățătura apostolilor am primit aceeași doctrină: “Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; și poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3).
Nu există viață adevărată, supranaturală și veșnică, fără să păzești Poruncile lui Dumnezeu: “Îți poruncesc să ții poruncile Lui. Ți-am pus în față viața și moartea. Alege viața!” (Deuteronom 30:16-19). Prin urmare, nu există viață adevărată și nici bucurie reală și adevărată a iubirii, fără adevăr. “Iubirea constă din a trăi după poruncile Lui” (2 Ioan 6). Bucuria iubirii este bucuria adevărului. Viața autentic creștină constă din viața și bucuria adevărului: “Mai mare bucurie decât aceasta nu am, ca să aud că fiii mei umblă întru adevăr” (3 Ioan 4).
Sf. Augustin explică legătura strânsă dintre bucurie și adevăr: “Îi întreb pe toți dacă nu preferă bucuria adevărului în loc de cea obținută prin minciuni. Iar ei nu ezită asupra acestei întrebări mai mult decât asupra întrebării despre fericire. Căci viața fericită este bucuria adevărului, noi vrem cu toții bucuria adevărului” (Confesiuni, X, 23).
Pericol de confuzie generală în ceea ce privește indisolubilitatea căsătoriei
Observăm deja, de o vreme încoace, în unele locuri și medii ale vieții Bisericii, abuzul tacit de a admite la Sfânta Împărtășanie cupluri de divorțați recăsătoriți, fără a li se cere să trăiască în continență perfectă. Declarațiile neclare din Capitolul VIII al AL le-au conferit un nou dinamism susținătorilor declarați ai admiterii la Sfânta Împărtășanie a cuplurilor de divorțați recăsătoriți în cazuri speciale.
Observăm acum că fenomenul abuzului începe să se răspândească încă și mai mult în practică, căci cei care sunt în favoarea lui se simt acum justificați într-o oarecare măsură. Evident, există și o oarecare confuzie în ceea ce privește interpretarea afirmațiilor relevante din Capitolul VIII al AL. Această confuzie este sporită de faptul că toată lumea, atât susținătorii admiterii divorțaților recăsătoriți la Sfânta Împărătășanie, cât și cei care li se opun, afirmă că “Doctrina Bisericii pe această temă nu s-a schimbat”.
Ținând cont de diferențele istorice și de doctrină, situația noastră prezintă câteva paralele și analogii cu confuzia generală cauzată de criza ariană din secolul IV. La vremea aceea, credința apostolică și tradițională în adevărata divinitate a Fiului lui Dumnezeu a fost asigurată cu ajutorul termenului “consubstanțial” (“homoousios”). În schimb, clerul și, mai ales, episcopatul, începuse să propună expresii alternative, ambigue și imprecise, ca, de pildă, “similar în substanță” (“homoiousios”), sau, pur și simplu, “similar” (“homoios”). Formula “homoousios”, adoptată de Magisteriul universal de la acea vreme, exprima deplina și adevărata divinitate a CUVÂNTULUI cu atât de mare precizie, încât nu lăsa niciun loc pentru interpretări echivoce.
Între 357-360, aproape întregul episcopat ajunsese să fie arian sau semi-arian, ca rezultat al următoarelor evenimente: în 357, Papa Liberius a semnat una dintre formulările ambigue de la Sirmium, din care termenul “homoousios” fusese eliminat. În plus, Papa, printr-o manevră scandaloasă, l-a excomunicat pe Sf. Atanasie. Sf. Hilarie de Poitiers a fost singurul episcop care a îndrăznit să-l admonesteze cu severitate pe Papa Liberius pentru aceste acte ambigue. În 359, Sinoadele paralele – cel al episcopatului occidental din Rimini și cel al episcopatului oriental din Seleukia acceptaseră în întregime formulele ariene, care erau încă și mai rele decât formula ambiguă semnată de Papa Liberius. Descriind confuzia acelor vremuri, Sf. Ieronim spunea: “Toată lumea a fost surprinsă să constate că a ajuns să fie ariană” (“Ingemuit totus orbis, et arianum se esse miratus est”: Adv Lucif, 19).
Se poate spune că, în vremea noastră, se răspândește deja confuzia în ceea ce privește disciplina sacramentală pentru cuplurile de divorțați recăsătoriți. De aceea, există un temei foarte real pentru prezumția că confuzia ar putea atinge proporții de-a dreptul vaste, dacă nu propunem și nu proclamăm următoarea formulă a Magisteriului universal și infailibil: “Reconcilierea prin Sacramentul Penitenței, care ar deschide calea către Euharistie, nu poate fi acordată decât celor care își asumă datoria de a trăi în continență completă, adică, prin abstinență de la actele proprii cuplurilor căsătorite” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Familiaris Consortio, 84). Din păcate și într-un mod de neînțeles, această formulă lipsește din AL. Dar, în mod inexplicabil, exortația apostolică conține următoarea afirmație: “În astfel de situații, multe persoane, cunoscând și acceptând posibilitatea de a trăi ca ’frate și soră’ pe care le-o oferă Biserica, indică faptul că dacă lipsesc anumite expresii de intimitate, se întâmplă adesea că fidelitatea este pusă în pericol, iar binele copiilor suferă” (AL, 298, nota 329). O astfel de afirmație lasă impresia unei contradicții în ceea ce privește învățătura perenă a Magisteriului universal, așa cum a fost ea citată în pasajul din Familiaris Consortio 84.
Este nevoie urgentă ca Sfântul Scaun să confirme și să re-proclame formularea citată din Familiaris Consortio 84, probabil sub forma unei interpretări autentice a AL. Această formulare poate fi privită, într-o anumită măsură, ca “homoousios”-ul din zilele noastre. Lipsa unei asemenea confirmări formale și explicite din partea Scaunului Apostolic a formulării din Familiaris Consortio 84 ar putea contribui la o confuzie majoră în ceea ce privește disciplina sacramentală, cu repercusiunile ei de rigoare, treptate și inevitabile, asupra chestiunilor doctrinare. Aceasta ar duce la o situație în care ar fi posibil ca pe viitor să se aplice următoarea afirmație: “Toată lumea a fost surprinsă că divorțul a ajuns să fie acceptat în practică” (“Ingemuit totus orbis, et divortium in praxi se accepisse miratus est”).
Confuzia disciplinei sacramentale în ceea ce privește cuplurile de divorțați recăsătoriți, cu inevitabilele ei implicații doctrinare, ar contrazice natura Bisericii Catolice, așa cum a fost ea descrisă de Sf. Irineu în secolul II: “Primind această predicare și această credință, Biserica, deși împrăștiată în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca și cum ar locui într-o singură casă, și crede într-un mod identic, ca și cum ar avea doar un singur suflet și o singură inimă, și predică, predă și transmite cu o voce unanimă, ca și cum ar avea doar o singură gură” (Adversus haereses, I, 10, 2).
Scaunul lui Petru, adică Suveranul Pontif, este garantul unității în credință și disciplină apostolică sacramentală. Având în vedere confuzia practicii sacramentale în ceea ce-i privește pe divorțații recăsătoriți, și multele și variatele interpretări ale AL din rândurile preoților și episcopilor, poate fi considerată justificată chemarea pe care i-o adresăm iubitului nostru Papă Francisc, Vicarul lui Christos, “dulcele Christos de pe pământ” (Sf. Ecaterina de Siena), să dispună publicarea unei interpretări autentice a AL, care trebuie, cu necesitate, să conțină proclamarea explicită a principiului disciplinar al Magisteriului universal și infailibil cu privire la admiterea cuplurilor de divorțați recăsătoriți la sacramente, în conformitate cu formularea din Familiaris Consortio 84.
În toiul marii confuzii ariene din secolul IV, Sf. Vasile cel Mare îi adresa Papei de la Roma un apel urgent, cerându-i să dea, prin cuvântul lui, o directivă clară, pentru ca, în sfârșit, unitatea în cuget a credinței și carității să fie asigurată (cf. Ep., 70).
O interpretare autentică a AL de către Scaunul Apostolic i-ar aduce întregii Biserici (“claritatis laetitia”) bucuria clarității. O asemenea claritate va asigura bucuria în iubire (“amoris laetitia“), o iubire și o bucurie care nu ar fi “în conformitate cu mințile oamenilor, ci cu mintea lui Dumnezeu” (Matei 16:23). Iar aceasta este bucuria, viața și salvarea veșnică a divorțaților recăsătoriți, și a tuturor oamenilor.
+ Athanasius Schneider, Episcop Auxiliar
al Arhidiecezei Sf. Maria din Astana, Kazakhstan
Informatii si mesaje 