La cinci ani de la prima contribuție a lui Don Pietro Leone la site-ul nostru [Rorate caeli], despre Liturghia Romană, ne bucurăm să publicăm următorul eseu despre ecumenism. De asemenea, recomandăm cititorilor noștri [lectura] enciclicei Papei Pius al XI-lea, Mortalium Animos, publicată la 6 ianuarie 1928, de sărbătoarea Bobotezei, care conține tot ceea ce trebuie să știe un catolic pentru a putea evalua corect ecumenismul. Don Pietro Leone este pseudonimul unui preot care celebrează Sfânta Liturghie Tradițională în deplină comuniune și pace cu Ordinariul lui, undeva în marele leagăn al civilizației numit Italia.
De aniversarea Mortalium Animos a lui Pius al XI-lea, publicată de Sărbătoarea Bobotezei, în 1928
ECUMENISM
— de Don Pietro Leone
’La început a fost ecumenismul, și ecumenismul era cu Dumnezeu, și ecumenismul era deasupra lui Dumnezeu.’ (Aggiornamento per tutto compreso i vangeli, cap. IV, Ester Maria Ledda, 2013, Bonanno)
În Departamentul de Arme și Arsenal al atelierului lui infernal, satana acordă ecumenismului un loc de cinste. Cereți-i să vi-l arate atunci când veți face turul iadului, dacă veți avea cumva neșansa să sfârșiți acolo. Această armă puternică este de dată recentă. A fost concepută pentru epoca actuală, în care Credința se răcește, în scopul de a accelera acest proces. Prima dumneavoastră reacție va fi una de admirație: ‘Ce aparat minunat!’, veți spune. Cea de-a doua dumneavoastră reacție, după o privire mai atentă, va fi una de surprindere, când veți constata că ea este complet găunoasă. ‘Toate armele noastre sunt găunoase’, vă va răspunde el, tăios. ’N-ai înțeles încă chiar nimic? Important e cum arată. Dar, e adevărat’, va admite el după o reflecție de o clipă, asta este chiar foarte găunoasă’.
Ecumenismul este lipsit de substanță: el este găunos atât din punct de vedere logic, cât și moral.
I. Găunos
1. Găunos din punct de vedere logic
Există două forme de ecumenism. Prima urmărește uniunea tuturor confesiunilor creștine, sau a tuturor ‘religiilor’ (sau ‘credințelor’), susținând că toate sunt adevărate; cea de-a doua urmărește această uniune, în virtutea celui mai mic numitor comun.
Vom prezenta, pe rând, incoerența logică a fiecăreia dintre ele.
a) Incoerența primei forme de ecumenism
În ceea ce privește primul tip [de ecumenism], cităm din [enciclica] Pascendi, a Sf. Pius al X-lea: ‘Moderniștii nu neagă, ci defapt admit, unii voalat, alții destul de deschis, că toate religiile sunt adevărate’. Papa [Pius al X-lea] se referă aici la concepția subiectivistă despre religie, redusă la experiența personală a lui Dumnezeu, pe care fiecare persoană o are în propria ei religie, împreună cu simbolismul care ține de ea. El a condamnat această concepție în Decretul Lamentabili și în enciclica mai sus menționată, Pascendi.
Dar asta nu înseamnă că nu ar fi mulți cei care să susțină bucuroși că toate credințele și religiile sunt adevărate, chiar și din punctul de vedere al conceptului obiectiv de credință și religie. Trebuie să răspundem că această afirmație încalcă principiul non-contradicției, din moment ce există doar o singură realitate, în timp ce fiecare credință și religie prezintă o viziune diferită și exclusivă a realității. De aceea, adeptul convins al oricărei credințe sau religii pretinde că viziunea lui este corectă, în timp ce viziunile celorlalți sunt greșite: într-un cuvânt, el pretinde că credința sau religia lui este singura credință și religie adevărată.
Unica, Sfânta și Romana Biserică Catolică merge încă și mai departe, și afirmă că singura credință adevărată nu numai că îi aparține, ci și că ea este singura credință și religie adevărată tout court. Căci Biserica ne învață că Credința este o formă de cunoaștere, adică cunoașterea realității: realitatea care este Dumnezeu; și, din moment ce există doar o singură realitate și un singur Dumnezeu, nu poate exista mai mult de o cunoaștere a acestei singure realități, a acestei singure realități care este Dumnezeu. În plus, Biserica ne învață că doar Credința Catolică (împreună cu Botezul) ne unește cu Dumnezeu, și că, prin urmare, Credința Catolică este și singura religie, din moment ce ‘religie’ nu înseamnă nimic altceva decât sistemul spiritual care ne leagă (ligat, în latină) de Dumnezeu.
Popularitatea teoriei că toate ‘credințele’ sau ‘religiile’ sunt adevărate din punct de vedere obiectiv demonstrează măsura în care omul de astăzi a ajuns să fie incapabil să gândească rațional – dacă nici măcar absurditatea unei astfel de teorii nu o face cu nimic mai puțin respectabilă în ochii moderniștilor.
b) Incoerența celei de-a doua forme a ecumenismului
Cea de-a doua formă a ecumenismului reduce Credința la un amalgam de credințe diferite, pe care îl compară apoi cu cele ale altor ‘credințe’ sau ‘religii’, în căutarea unui numitor comun. Din contră, Unica, Sfânta și Romana Biserică Catolică ne învață că Credința constituie o unitate indivizibilă, care derivă din obiectul ei: Dumnezeu, așa cu este El în Sine. De aceea, este imposibil să dai la o parte vreo doctrină catolică, de dragul conformității cu ceilalți.
2. Găunos din punct de vedere moral
Ecumenismul este prezentat ca o formă de uniune spirituală, care urmărește un bun spiritual. Într-un cuvânt, el este prezentat drept o formă de iubire spirituală, între membrii Bisericii Catolice și cei care se situează în afara ei. Dar ecumenismul nu este iubire spirituală, căci el nu constă nici dintr-o uniune spirituală (în orice sens substanțial al cuvântului), și nici din vreun fel de bun spiritual.
a) Lipsa unității spirituale
i) Domnul nostru i-a încredințat Bisericii Catolice mandatul de a stabili doar un singur fel de uniune spirituală cu ne-catolicii, iar aceasta este tripla uniune care constă din:
a) uniunea de sub autoritatea ierarhiei catolice;
b) uniunea celor șapte sacramente:
c) uniunea Credinței Catolice.
Acesta este singurul fel de uniune pe care Biserica Catolică are mandatul să o stabilească cu ceilalți, căci doar acest fel de uniune poate realiza binele lor spiritual, în sensul ultim al cuvântului, adică mântuirea lor. Pe de altă parte, uniunea pe care o caută ecumenismul este doar una parțială, din moment ce îi lipsesc unul sau mai multe dintre aceste trei elemente. De aceea, ecumenismului îi lipsește puterea de a răscumpăra.
ii) Așadar, uniunea spirituală pe care o urmărește ecumenismul nu este răscumpărătoare. Dar ea nu este nici supranaturală, căci ecumenismul reduce catolicismul la Credință (înțeleasă, simplu, ca un ansamblu de credințe) și, procedând astfel, ignoră sacramentele, care reprezintă mijloacele necesare pentru a ne uni cu Dumnezeu aici, pe pământ, și în Cer. Remarcăm faptul că termenul ‘supranatural’ lipsește cu desăvârșire din două dintre documentele Conciliului Vatian II care tratează relațiile dintre Biserică și religiile ne-creștine, Ad Gentes și Nostra Aetate.
iii) Uniunea spirituală pe care o urmărește ecumenismul nu este nici una de natură morală, căci ea tinde să reducă Credința la doctrinele care au de-a face cu natura și Realitatea lui Dumnezeu. Însă, procedând astfel, neglijează doctrinele morale, care reprezintă o parte esențială a Credinței, și care, de asemenea, sunt necesare pentru [a dobândi] viața veșnică, Credința fiind lumina care ne arată calea spre Rai.
b) Lipsa binelui spiritual
Binele pe care ecumenismul îl promovează exclusiv nu este mântuirea, ci doar pacea și fericirea pământească, care nu sunt deloc bunuri spirituale. În plus, nu aceasta este misiunea primară sau esențială a Bisericii. Biserica, după cum am arătat deja, a fost întemeiată întru binele veșnic al omului: întru mântuirea lui. Pe de altă parte, ecumenismul urmărește doar binele pământesc al omului. Prin urmare, el nu reprezintă o inițiativă spirituală, ci doar una politică. Binele pământesc al omului este cel mult o datorie secundară a Bisericii, o consecință a misiunii ei primare, care este binele lui veșnic.
II. SENTIMENTALISM
1. Natura iubirii ecumenice
Poate că va încerca cineva să sară în apărarea acestui fals ecumenism, care reprezintă căutarea binelui pământesc al omului, susținând că el reprezintă, totuși, o formă a iubirii, chiar dacă nu una spirituală, și afirmând că ‘Iubirea este suficientă’, că, în ultimă instanță, iubirea reprezintă motivul vieții noastre, și că Însuși Dumnezeu este iubire: în sensul că Preasfânta Treime este un mister al iubirii dintre cele Trei Persoane Divine.
Să analizăm mai în detaliu natura iubirii ecumenice, începând cu elementul uniunii, și continuând cu binele pe care această uniune intenționează să-l realizeze.
a) Uniunea ecumenică
Ce-i unește pe părtașii la inițiativele ecumenice?
Credințe și idealuri comune, precum și excluderea diferențelor de doctrină. De obicei, acest principiu este exprimat prin sloganul ‘Important este ceea ce avem în comun, și nu ceea ce ne desparte’. Mai ales în raport cu alte religii, el este exprimat deseori prin sloganul ‘Adorăm același Dumnezeu’.
Aceste credințe și idealuri comune furnizează baza ‘dialogului’, un proces al cărui scop nu este stabilirea Adevărului obiectiv, ci pur și simplu conversația frățească, un proces care pune ambele părți pe picior de egalitate, în temeiul înțelegerii implicite că niciuna dintre părți nu va încerca să-și impună asupra celeilalte propria ei viziune despre Adevăr. De asemenea, el furnizează și temeiul acțiunilor comune, ca, de pildă, adunările inter-religioase sau inter-confesionale, sau cel al gesturilor diplomatice, ca, de pildă, plantarea de copaci și îmbrățișările.
Demn de remarcat despre uniunea ecumenică este că faptul ea se îndepărtează de Adevărul obiectiv. Însă acesta este un lucru irațional, căci pentru a intra într-o relație cu alte confesiuni creștine sau cu alte religii într-un mod rațional și realist, trebuie să luăm clar în considerare întregul Adevăr, și nu doar o parte a acestuia: nu doar credințele și idealurile comune, ci și diferențele de doctrină.
În fapt, dacă reflectăm o clipă, vom realiza că nu este atât de important ceea ce avem în comun cu alte confesiuni și religii, ci, mai degrabă, ceea ce ne desparte: căci ceea ce ne desparte este Credința, iar Credința deține cheia vieții veșnice.
Să luăm, de pildă, celelalte religii monoteiste: iudaismul și islamul. Căci Dumnezeul pe care îl adoră ele este același cu cel al Credinței Catolice doar într-un sens filosofic: Ca Existența Însăși, ca Creator și Scop al tuturor lucrurilor; în timp ce Dumnezeul pe care îl adoră ei nu este același cu Dumnezeul Credinței Catolice în sens teologic, în sensul Credinței, căci, în sens teologic, Dumnezeu este Preasfânta Treime, pe Care ei o tăgăduiesc. Așadar, aici este important ceea ce tocmai am explicat, adică ceea ce ne desparte: credința în Dumnezeul Credinței Catolice, căci doar această credință este mântuitoare.
b) Binele ecumenic
Ce bine urmărește ecumenismul? Binele pământesc, sau politic al omului. Acesta ar justifica, într-adevăr, întreprinderea ecumenică, dacă nu ar exista și relele care rezultă din el (cf. secțiunea a III-a). Într-un cuvânt, ecumenismul îi oferă omului un bun pământesc, în detrimentul binelui lui spiritual.
Ajungem astfel la concluzia că ecumenismul nu este tipul adecvat de iubire dintre Biserică și alte religii și confesiuni. Tipul adecvat de iubire este mai degrabă evanghelizarea, căci, ca orice formă de iubire rațională, ea urmărește adevăratul bine al celuilalt, binele lui suprem, adică mântuirea, pe care încearcă să îl realizeze prin convertirea lui.
Faptul că tipul de iubire propus de ecumenism nu este adecvat poate fi ilustrat cu ajutorul următoarei imagini: Un număr de oameni încearcă să traverseze oceanul. Unii călătoresc cu un vapor mare, construit în așa fel încât să țină piept furtunilor și tuturor celorlalte pericole, și înzestrat cu toate elementele necesare pentru o călătorie lungă. Alții călătoresc cu ambarcațiuni mici: bărci cu pânze, bărci cu vâsle; alții, cu plute sau saltele cu aer; alții, înotând. Doar vaporul va ajunge în siguranță de cealaltă parte a apei; unele dintre celelalte ambarcațiuni ar puteea ajunge și ele, dar cu mare dificultate;1 celelalte bărci și oamenii care călătoresc cu ele, cu siguranță, nu vor ajunge la destinație. Cei de pe vapor nu încearcă să-i convingă pe ceilalți să se suie la bord, ci doar îi salută voios, în timp ce îi depășesc. După cum cititorul va fi înțeles deja, vaporul este Biserica Catolică; oceanul este lumea; oamenii care nu se află pe vapor sunt cei care nu fac parte din Biserică, sau, cel puțin, cei care nu fac parte din Trupul Bisericii.2
Evident, este mai ușor și, de asemenea, mai amuzant ca, pentru moment, să le faci cu mâna și să le zâmbești voios celorlalți, de pe o ambarcațiune minunată, decât să le spui că fac o greșeală, să-i convingi să-și părăsească ambarcațiunea (care, probabil, le place) și să se suie la bordul vaporului. În plus, dacă vin la bord, se mai pune și problema deranjului de a le purta de grijă.
Spuneam că falsul ecumenism este un tip neadecvat de iubire. Cum am putea-o caracteriza mai precis? După cum sugeram mai sus, în măsura în care se îndepărtează de Adevărul obiectiv, această iubire este irațională și, prin urmare, nu este o iubire rațională, ci doar una emoțională. Mai precis, ea poate fi numită sentimentalism. Acest sentimentalism și-a făcut prima apariție oficială în Biserică în textele Conciliului Vatican II, cu limbajul și atitudinile lor moi și conciliatoare vis-a-vis de celelalte religii și, înainte de toate, vis-a-vis de lumea contemporană, și cu noua lor doctrină etică, potrivit căreia scopul primar al căsătoriei este ‘iubirea’. Fiind un surogat al adevăratei iubiri, adică a virtuții iubirii, această iubire sentimentală este efeminată și emasculată. Datorită lipsei de formare și de vigilență a clerului și credincioșilor, ea a reușit să treacă drept iubire adevărată la Conciliul mai sus amintit.
2. Eroarea metafizică a ecumenismului
Eroarea metafizică care stă la baza ecumenismului este prioritatea pe care acesta o acordă Ordinii Binelui, în detrimentul Ordinii Adevărului.
a) La nivel natural
Sufletul omului are două facultăți principale: cunoașterea și voința (sau iubirea rațională), și trebuie să facă uz de amândouă în acțiunea lui. Motivul cel mai profund al acestui lucru este că ambele facultăți sunt necesare, pentru ca omul să-L slăvească pe deplin pe Dumnezeu. Prin urmare, la objecția cum că ‘Iubirea este suficientă’, noi răspundem că și cunoașterea este necesară.
În plus, trebuie adăugat că cunoașterea are precedență (logică) în fața iubirii, în măsura în care iubirea este oarbă, și trebuie călăuzită de cunoaștere: înainte de a iubi, trebuie să știm ce să iubim și cum să iubim. Dacă un om beat îmi cere două sute de ‘euro’ și eu i-i dau, nu îl iubesc astfel. Iar dacă cineva încearcă să traverseze oceanul înotând, nu îl iubesc dacă doar îi fac voios cu mâna din frumosul meu yacht, trecând pe lângă el.
b) La nivel supranatural
La nivel supranatural, cunoașterea în cauză este Credința, iar iubirea în cauză este Caritatea. Acțiunile omului trebuie să facă uz de amândouă – atât de Credință, cât și de Caritate. Pentru a fi mântuit, nu este suficient să ai Credință. Obiectul Credinței este Dumnezeu, Preasfânta Treime, iar noi nu putem să-L iubim cu Caritate (și pe aproapele nostru, în El și de dragul Lui), înainte de a-L cunoaște, prin Credință.
La un nivel încă și mai profund, putem afirma împreună cu Profesorul Romano Amerio, în admirabila lui carte, Iota Unum, că procesul cunoașterii precede iubirea, în sensul ultim al Însăși Preasfintei Treimi, căci cunoașterea lui Dumnezeu prin Cuvânt precede iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt: Nașterea Fiului din Intelectul Tatălui precede Purcederea Sfântului Duh din iubirea reciprocă dintre Tată și Fiu. Astfel, am putea spune că Dumnezeu, înainte de a fi un mister de Iubire, este un mister de Adevăr. Prioritatea la care ne referim aici, la fel ca mai sus, este o una logică: Tatăl și Fiul sunt consubstanțiali, iar relațiile lor reciproce nu sunt distincte din punct de vedere temporal.
Vedem, așadar, că ecumeniștii greșesc atunci când acționează ca și cum iubirea ar fi tot ceea ce contează, căci – repetăm – atât cunoașterea, cât și iubirea sunt necesare, iar cunoașterea are precedență logică în fața iubirii: Credința înaintea Carității, Ordinea Adevărului înaintea Ordinii Binelui.
III. Răul ecumenismului
Am calificat ecumenismul drept o iubire-surogat. Cine l-a inventat, dacă nu diavolul, imitatorul lui Dumnezeu și maestrul tuturor înșelăciunilor? Aceasta este invenția lui, sau, mai degrabă, un nou uz al unei invenții de-a lui precedente, cea a falselor religii. Căci el a creat religiile false, sau ne-catolice, în scopul de a-l îndepărta pe om de la scopul lui final, care este Raiul. Ca să-și atingă scopul, exterminatorul a avut grijă să păstreze în ele anumite elemente de Adevăr Obiectiv și de Bunătate, pentru a-și face produsul mai atractiv și mai acceptabil în ochii victimelor lui. În epoca de azi, el s-a folosit de aceleași elemente, a prezentat aceleași elemente, ca pe ceva pozitiv, adică drept ‘Ceea ce avem în comun’, pentru a orchestra Marea Parodie Ecumenică a iubirii plauzibile, dar false și sentimentale, pentru a coroda Credința Catolică: religii-surogat pentru o evanghelizare-surogat prin iubire-surogat.
Din ce rele constă această coroziune a Credinței Catolice?
1) Primul rău al ecumenismului este acela că el obscurează Credința. Într-adevăr, fiind o inițiativă tipic modernistă, ecumenismul este obscurantist, prin însăși natura lui. Dacă Papa îl îmbrățișează pe Dalai Lama, dacă se roagă împreună cu el, sau cu un alt lider religios; dacă un preot catolic recită cuvintele Consacrării Sfintei Liturghii împreună cu un ministrant protestant, cei doi ar da impresia că au o bază spirituală comună, dar în ce anume ar consta ea? Acest lucru este neclar.
Ceea ce ecumenismul obscurează cu precădere este unicitatea Credinței Catolice. Căci, punând Credința Catolică pe picior de egalitate cu alte ‘credințe’ sau ‘religii’, el obscurează faptul că [Catolicismul] este singura Credință și Religie adevărată, și singura care îl poate mântui pe om, căci ea conține în sine plenitudinea doctrinelor și Sacramentelor necesare pentru mântuire.
2) Catolicul care, făcând un gest ecumenic, este interesat doar de ceea ce are în comun cu alte confesiuni creștine sau cu alte religii, și de ceea ce îl unește cu ei, slăbește Credința (Atât propria lui Credință, cât și cea a oricărei alte persoane care s-ar întâmpla să fie martorul acestui gest), în articolele ei pe care le trece sub tăcere.
De exemplu, cel care este interesat doar de ceea ce îl unește cu lutheranii, amuțește, iar mai apoi slăbește Credința în natura sacrificială a Sfintei Liturghii și în cele șapte Sacramente, ca și cea în cultul Preasfintei Feciare; cel care este interesat de ceea ce-l unește cu evreii sau musulmanii, amuțește, iar mai apoi slăbește credința în misterul Preasfintei Treimi, ca și pe cea în Divinitatea și lucrarea răscumpărătoare a Domnului nostru Iisus Christos, care reprezintă însuși nucleul Credinței.
3) Cel care obscurează și slăbește Credința, reduce posibilitatea mântuirii (a lui, precum și cea a oricărei persoane care s-ar întâmpla să fie martorul acestui gest).
4) Ecumenismul umilește Biserica, punând Mireasa Imaculată a lui Christos pe același nivel cu invențiile diavolui.
5) [Ecumenismul] îl jignește pe Domnul nostru Iisus Christos, ca Întemeietor al Bisericii, punându-L pe același plan cu întemeietorii altor ‘religii’, care Îl tăgăduiesc, Îl resping, sau comit blasfemie împotriva Lui.
6) În măsura în care ecumenistul obscurează și amuțește Credința, el umilește Biserica, și Îl jignește pe Domnul nostru Iisus Christos, expunându-se neplăcerii Domnului, Care spune: “Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, de acesta și Fiul Omului se va rușina, când va veni întru slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri.” (Luca 9:26).
7) Cel care, în acest proces ilegitim de apropiere de alte confesiuni și religii împinge lucrurile atât de departe, încât să nege fie și numai un singur articol de Credință, nu numai că își slăbește Credința, ci, de asemenea, cade în erezie și își pierde în întregime [Credința].
8) Cel care neagă Credința integrală, sau nucleul Credinței, cade în apostazie.
9) La nivel global, catolicismul, prin ecumenism inter-confesional, se prăbușește – după cum suntem cu durere, martori – într-un fel de umanism vag, cu o ușoară tentă de creștinism.
10) Prin contrast, prin ecumenism inter-religios, catolicismul se dizolvă într-o religie pur naturalistă, impermeabilă pentru har. Această religie poate lua una dintre următoarele două forme:
a) un amalgam al tuturor religiilor, care ajunge să fie un fel de umanism vag, fără nicio urmă de creștinism;
b) un amalgam al religiilor monoteiste.
Această a doua formă de religie are două tipuri: primul, un deism vag; cel de-al doilea, un monoteism care păstrează ceea ce au în comun, din punct de vedere teologic, religiile monoteiste, adică, cel puțin teoretic, Vechiul Testament. Astfel, catolicismul se dizolvă efectiv în iudaism, sau, mai precis, în religia iudeo-masonică cunoscută drept ‘noahism’. Oare acesta să fi fost motivul Întrupării, Vieții, Patimilor și Morții pe Cruce, în cele mai îngrozitoare chinuri, a Domnului nostru?
Așadar, în rezumat, răul ecumenismului este acela că obscurează, amuțește și slăbește Credința; el reduce posibilitatea mântuirii; umilește Biserica, Îl jignește și Îi produce neplăcere Domnului nostru Iisus Christos; tinde spre erezie și apostazie; împinge catolicismul în direcția umanismului, deismului și noahismului. Nu este surprinzător, așadar, că pe vremea primelor reuniuni ale diverselor confesiuni creștine ne-catolice, Biserica a declarat explicit prin gura Pontifului Roman, Pius al XI-lea (Mortalium Animos, 1928): “… este clar că Scaunul Apostolic nu poate sub nicio formă să ia parte la adunările lor, [și] nici nu este legal sub nicio formă pentru catolici nici să susțină, nici să lucreze pentru asemenea întreprinderi; căci dacă fac astfel, vor da mărturie unui fals creștinism, străin de singura Biserică a lui Christos” [paragraful 8]. În mod clar, acest principiu, care se aplică aici la relațiile dintre Biserică și alte confesiuni, se va aplica, mutatis mutandis, și la relațiile dintre Biserică și alte religii.
Concluzie
Încheiem acest eseu cu un scurt rezumat al punctelor în care ecumenismul și evanghelizarea converg, și diverg.
Atât ecumenismul, cât și evanghelizarea au o pretenție de universalitate. Cel dintâi termen, care derivă din termenul grecesc pentru ‘lume’, înseamnă, în realitate, adaptarea Credinței Catolice la toate celelalte confesiuni și religii ale lumii. Cel de-al doilea termen, după cum rezultă clar din lectura părții finale a tuturor Evangheliilor sinoptice, înseamnă cateheză, botez, și convertirea întregii lumi la Unica Credință Catolică.
Atât ecumenismul, cât și evanghelizarea, sunt tipuri de iubire: ambele urmăresc uniunea dintre părți, pentru un bun prospectiv. Ecumenismul urmărește uniunea, în temeiul credințelor comune, al ‘dialogului’ – înțeles ca o formă de mouvement perpetuel – și al îmbrățișărilor. El urmărește doar un bun pământesc, sau politic. Prin contrast, evanghelizarea caută uniunea, în temeiul Unicei Credințe Adevărate, al celor șapte Sacramente, și al supunerii față de Pontiful Roman. Ea urmărește binele veșnic al omului, în Rai.
Ecumenismul și evanghelizarea diverg în modul cel mai marcant în privința Adevărului. Ecumenismul nu este interesat de Adevăr; prin contrast, evanghelizarea consideră că Adevărul este de o importanță absolută, căci evanghelizarea constă tocmai în proclamarea Adevărului: în comunicarea Adevărului către cel ignorant în această privință, pentru ca și el să intre în posesia Adevărului și, astfel, să fie mântuit. Acest Adevăr, în sensul ultim, nu este nimeni altul decât Preasfânta Treime, Care l-a creat pe om, pentru ca el, fiecare om, fără nicio excepție, să-L cunoască și să-L iubească aici, pe pământ și, astfel, să ajungă la fericirea veșnică, în Rai. Amin.
- Ca orice analogie, și cea de față are limitele ei. Doctrina catolică perenă ne învață că doar credința catolică este mântuitoare, și că vor fi mântuiți doar cei care, măcar în ultima clipă a vieții lor pământești, se vor uni cu Biserica Catolică, adică vor urca pe vapor. Prin urmare, ‘vaporul’ este singurul care va ajunge la țărmul mântuirii. (cf. Bula Papei Eugen al IV-lea, Cantate Domino) – n.t. ↩︎
- “… ar fi prostește și nelalocul lui să spui că Trupul Mistic este asamblat din membre neunite și împrăștiate: de aceea, niciunul care nu este unit cu Trupul nu este un membru al lui, și nici nu este în comuniune cu Christos, Capul.” (Mortalium Animos, paragraful 10) – n.t. ↩︎
Sursa integrala http://www.resurrexitsicutdixit.com/?p=4479
Informatii si mesaje 